între bidinea și soare

Soare, furtună și nori…Cu un pas în trecut și cu doi undeva în gând Hai Hui așteaptă în poartă zâmbind. A fost cam tăcut zilele astea. Cred că ascultă un refren nou care traversează strada și se gândește la drum. La un nou drum. Răbdare prietene. Încă nu. La un pas bate iarna și eu am de vopsit o poartă și un gard. Și de tuns iarba…:) Între timp tu poți să te bucuri de soare și pentru mine. Eu mă bucur de liniște și o s-o tulbur doar cu bidineaua în timp ce la doi pași, măsurați în km ce-i drept, oamenii nu mai au răbdare și vor totul acum. Românii aleargă după minuni dar le ia mult timp să constate că nu vin singure și că trebuie să le ajuți. Așa nu e bine, așa nu e bine, nicicum nu e bine 🙂 Dar cum e bine îți vine să întrebi. 

Cred că problemele cele mai complicate au soluțiile cele mai simple iar dacă ceva nu iese, pur și simplu nu îți mai sparge creierii și încetează să mai joci după reguli. 

Eu cu bidineaua, Hai Hui cu așteptarea:) Vine ea și ziua de drum:)

Vindem iluzii, uneori…

Experiența este suma amintirilor iar înțelepciunea suma experiențelor spunea odată un om inteligent. 

Între timp oamenii se cred faini și super buni și mai ales fericiți în lumea lor îngustă din care dacă ar avea ghinionul să iasă un pic deasupra ar constata cu surprindere cât de mică, superficială și fragilă e.  Mai ales fragilă.

Aparent nu e nicio legătură între cele două pasaje. Aparent:)

În afară celor căzuți într-o depresie cumplită și care pun sub semnul nulității tot, ceilalți vindem de foarte multe ori iluzii. Lumea cumpără și vinde iluzii. Pozează. Și pozele frumoase vând… și vor vinde mereu atâta timp cât există goană după iluzii doar că uneori au rolul lor bun atunci când nu sunt simple poze ci momente reale surprinse undeva într-un colț de timp. Revin…:)

O trupă de moldoveni la modă zilele astea zice undeva într-un vers că preferă zâmbetele reale celor din fotografii. Și uneori le dau dreptate.

Facebook ul e plin de fotografii frumoase în care toată lumea zâmbește ca într-un album de familie pe care bunicii îl arată nepoților. Între toate pozele pline de zâmbete sunt însă multe locuri goale ale unor fotografii pline de multe ori de amărăciune sau dezamăgire. Pe acelea nu le mai pune în ramă nimeni și fiecare își dorește să le uite. E firesc însă să fie așa.

Fotografiile frumoase își au rostul lor însă. Nu doar să le răsfoiești iarna lângă foc cu un pahar de vin fiert și cu ființa dragă în brațe. Sunt bune uneori ca să poți să sari mai ușor la următoarea fotografie frumoasă pe care încă n-ai facut-o și alteori ca să constați lipsa celor triste și să îți aduci aminte ce greșeli să nu mai faci. 

Nu poți vinde la nesfârșit iluzii decât dacă cu asta la final vrei să rămâi. Odată și odată te vor ajunge din urmă și turnul cu cât mai sus construit cu atât se va prăbuși mai puternic dacă îl ridici pe nisip.

În viață rămâi cu oamenii pe care i-ai cunoscut și locurile pe care le-ai văzut dar mai ales rămâi cu cei dragi. Aproape sau departe îi porți cu tine în suflet oriunde și oricum s-ar petrece lucrurile. Ei nu sunt iluzii.

Între realism și vise, rămâne familia, cea pe care o ai și mai ales cea pe care ți-e construiești. Pentru că dincolo de nori și de munți, dincolo de mare sau de foame rămân oamenii dragi și clipele trăite cu ei. În fața lor relativismul pălește. Chiar dacă uneori doare, chiar dacă uneori râzi… ajungi să constați că:

De fapt iți trebuie mult mai puțin ca să fii fericit!

Vindem iluzii sau nu… Doar de noi depinde.

Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc

A mai rămas o singură floare într-un colț pe pervaz lângă luna lui martie. O privesc și mă întreb când o să cadă și ea iar între timp mai trag din țigară.

Un zâmbet frumos și ochi migdalați de căprioară. Pierdută între sms-uri furate oferă nimic sau o noapte. Picioare lungi ș-un oftat studiat amestecat printre șoapte. Îmi vine să râd dar mă plictisesc să-mi pierd timpul. Nu-i corect poate dar n-are rost să vedem viața cu ochii celui care zâmbește de formă. E atât de gol dincolo de ei că te sperii. Și cuvintele-s seci și lipsite de sens încât atârnă ca o haină largă în care te încurci când vrei să pășești.

Tu umblă. Eu stau să privesc către floare. Și între timp trag din țigară. Mi-e dragă. E ultima dar nu contează. Poate o să cadă și ea odată cu ultimul fum dar tot nu contează. Știu că o să o văd

Azi bem. Bem cât să ne-ajungă. Gutui, mere, ce-o fi…Hai Hui stă rătăcit și stingher sub ploaie. Nu are curaj să întrebe nimic. Nici dacă o să mă întorc. Nici dacă o să plec.  Nici dacă o să mai mergem vreodată. Doar așteaptă. Mi-e milă de el dar continui să trag din țigară. Acum nu vreau și nu pot. 
Dezbracă te!  Vreau să-ți vorbesc! Și-mi ești dragă. 

Ea.

O iubesc pentru că m-a învățat sa râd și să plâng și sa râd iarăși. O iubesc pentru că e marea mea cea frumoasă pe care mi-am dorit-o și am visat-o mereu și pentru că e  muntele și soarele… și toate visele laolaltă.  Și pașii pe nisipul fierbinte și scoicile și valurile risipite pe țărm.

O iubesc pentru că m-a durut și mi-a rămas în suflet și o să moară odată cu mine. Pentru că e sufletul meu pereche și pentru că întotdeauna o să mă întorc la ea oriunde și oricât de departe aș fi.

O iubesc pentru că e zâmbetul cald și vesel al oamenilor dragi pe care îi porți în suflet toată viața, pentru că a băut cu mine din aceeași sticlă cu vin roșu pe stânci de seara până când am privit amândoi umăr lângă umăr răsăritul ieșind din mare și la final și a rezemat capul de mine și i-am simțit capul pe umărul meu și parfumul până în ultima fibră din corp și n-am avut curaj să mă mișc chiar amorțit fiind de teamă că visul să nu dispară.

O iubesc pentru tot ce e ea și pentru tot ce mi-a răvășit viața cu durere caldă, cu nebunie, cu speranță și cu dor.

O iubesc cum n-o s-o mai iubesc pe alta. O iubesc în tăcere sau cu furie sau cu teamă dar o iubesc și știu că mereu un gând o să fie pentru ea.

O văd cum mușcă din pizza cu poftă și râde, cum se plânge că e prea scurtă și prea tare cafeaua și se strâmbă dar ar mai vrea să mai bea o gură și să-i mai rămână și ei un fum din țigară

O văd cum se împiedică “din greșeală” și mă strânge de braț noaptea când ne plimbăm pe străduțele care coboară încet către mare și zâmbește șăgalnic  de parcă mi-ar spune: “fraiere, când mă duci acasă? ”

O iubesc mereu așa cum e ea. Departe și rece la prima vedere sau din depărtare. Cu pașii grăbiți sub rochia ușor peste genunchi, cu părul prins și cu zâmbetul naiv de copil care spune: “sunt de fapt o femeie, nu te lua după aparențe”

O iubesc pentru ea și pentru mine pentru că sunt prea egoist ca să mi-o scot din suflet!

O iubesc pentru toate visele și diminețile și nopțile întunecate sau scăldate în ploaie sau mângâiate de soare și vânt. Pentru serile în care am chemat-o în patul gol sau pentru zilele în care am văzut-o în treacăt în timp ce treceam pe un hol în drum spre automatul de cafea.

O iubesc pentru oamenii ei care râd soarelui în fiecare dimineață când beau un espresso scurt  într-un “bichierre al vetro” și care seara se plimbă lângă marea ei mână în mână visând.
O iubesc pentru San Siro al ei pe care o sută de mii de visători ca mine repetă în cor “Se io, se lei” sau urlă aproape 🙂 “Senza parole”.

O iubesc pentru aproape doi ani de dragoste furată zilelor și nopților, tinereții nebune și pentru boala ce astăzi s-a transformat în Hai Hui 🙂

Pentru Fer Agosto, Lungo’l Mare, Via  Scoscciacavalli, Mezza Valle, Piazza Roma, “La Mensa”  și Pasetto :). Pentru festa alla spiaggia și pentru botellon.

” Prendi la moto in un giorno ragazzo. Una bella moto. Te la fai!”  Și am facut-o :). Acum e în poartă și așteaptă vântul și o cheamă Hai Hui 🙂

Italia. Să nu trăiești și să n-o vezi niciodată înseamnă că ai trăit degeaba!

Fiecare are Italia lui. Fiecare Italie are “i suoi posti” și fiecare loc are un Erasmus al lui.  Le pastarelle, il cafe, la pasta… și mai presus de tot…oamenii.

Al meu e Marche și Ea e Ancona… iar ei sunt… în… și toată lumea. Aproape…:)

P.S.

și-o mai iubesc pentru că m-a învățat într-o noapte lungă cu lună împreună cu o sticlă de vin și un pachet de Kent lung, în timp ce în cap îmi suna Fito y Fitipaldis – La casa por el teclado,  că viața nu se construiește niciodată de la acoperiș ci de la temelie și că uneori doare cumplit când o faci altfel.

Mulțumesc frumoasa mea. Pe curând…

P.P.S.

Pentru Bobo, Silvio, Giulia, Julio, Fernando, Daniel, Alvaro, Michela, Paolo, Loretta, Pedro, Inaki, Paul, Caitlin, Brad, Allison, Nathalie, Lorenzzo, Maite, Joana, Sonia, Cezar, Joseba, Lenka, Diego, Ana si încă vreo 170 🙂 Ne vedem într-o zi, probabil alta pentru fiecare 🙂 😦 , sau nu,  în Piazza del Papa, ori de câte ori odată la 5 sau 10 ani Hai Hui se oprește acolo… la doi pași de Bristol Pub

Pe curând!

Un bilet doar dus

Am terminat o zi plină. Cu oameni. Cu vorbe. Cu muncă. Cu muncă din plin 🙂 Acum e liniște, doar greierii își fac de cap… unul a încercat să intre în casă dar astă seară n-am chef de musafiri. 

M-am oprit să fumez o țigară lângă un pahar de vin.  Hai Hui… în poartă. Tăcut ca de obicei. Azi nu prea am apucat să-l bag în seamă și cumva vinovat mă duc să-l salut. E cu capul în jos, mai aplecat ca de obicei și cumva pierdut. 

Seară bună prietene sau somn ușor după caz îi spun în timp ce-i potrivesc ghidonul, mai mult ca să mi fac de treabă. Ce faci? 

“Ascult un cântec…” 

Auzi, mai știi…!? Vei fi fiind vreun meloman dar n-am băgat eu de seamă până acum. Tace și nu mă bagă în seamă. Tac și eu. N-am vrut să-l supăr și nici să-l iau în râs. Încerc să-i ascult cântecul și să-i prind visul. Și gândul.

I can’t go on this way
Not as I am today
The ugly side of me is strong

Take aim, a loaded gun.
Pull back on all who run.
A coward’s truth inside the wrong.

This means war
This means war…

I left me long ago
Reasons you’ll never know
No one to miss me when I’m gone
With no more words to say
No argument to stay.
Another post I don’t belong

This means war
This means war…

No home to call my own

No


Avenged Sevenfold 
Da…fumul se răsucește ușor din țigară în sus, mai sus și gândurile-mi fug cu el spre cer și  depărtări… lângă mine Hai Hui cu gândurile între cer și pământ.

Mergem Hai Hui. Mergem…Curând…Spre depărtări…

Între timp somn ușor și nu știu dacă te încălzește cu ceva: pe sacul meu de dormit sunt urme de var :)…

plec mâine dar mă întorc azi

Pe stradă miroase a vinete coapte. Și a ardei. Mi-i imaginez deja în borcan, cuminți, așteptând un copil să le dea târcoale…  cu răbdarea pe sfârșite și cu ochii plini de poftă. Miroase a acasă, dar undeva, departe…

Hai Hui e în poartă. Ca de obicei. Așteaptă. El miroase altceva. Un drum pe care abia îl așteaptă sau nu, dar pe care îl vrea lung și dacă se poate, să nu se mai termine.

Mergem Hai Hui. Îți promit. Moldova, acasă, Ardealul tău drag și apoi coborâm spre mare. Odată și-o dată ajungem și la ea!

Fumul din țigară coboară ușor. Pe iarbă. Se agăță printre firele uscate și o ia  încet, încet către poartă. Și tu pleci? Îmi vine să-l întreb. “Da, mă duc. Departe. Cu vântul.” Doar luna stă. Acolo. În salcie. Greierii tac dar pornesc în răstimpuri când nu-i acoperă trenul de seară spre Urziceni sau vreun avion care coboară sau pleacă spre depărtări.

Hai Hui tot în poartă. Răbdare nu are dar rabdă căci știe că încă nu-i ceasul de drum. Departe de colțul lui de furtună, visează la munți și la văi și… la mare.  Aseară eram pe un pervaz, astăzi pe altul dar visul meu e totuna cu al lui. Dar nu încă. Nu încă. Încă nu-i ceasul de drum. Și nu e nici martie.

Apucă viața de toartă!

Oamenii pot fi cruzi câteodată. Și pot greși. De multe ori nu o fac cu intenție. De multe ori nici nu-și dau seama. De multe ori regretă dar nu au curajul să recunoască că au greșit și țin în ei și acumulează frustrări în loc să le verse și să se împace. Sau să meargă mai departe. După caz. De multe ori oamenii o țin langa cu principii și cu idei care nu fac doi bani în fața realității și când se trezesc de multe ori e târziu. Uneori cam târziu. Niciodată nu e prea târziu dacă la un moment dat ai curajul să apuci viața de toartă. 

Departe de tot, de povești și de vise sunt două lumi. Cea grăbită și singură în goană grăbită după senzații noi și inutile și cea care stă și privește imobilă și indiferentă.

Orgolii completate cu citate celebre, poze vesele care radiografiate descoperă un hău imens.  O zi ca oricare alta dintr-o listă prea lungă lipsită de sens. Iar la final grija perpetuă de ce face altul. 

Un singur răspuns: la drum. Cu cât mai curând cu atât mai bine.

În drum spre curând.

Oamenii îmbracă adesea realitatea în cuvinte frumoase, în vise și în povești pentru că nu o pot accepta așa cum este. Într-o goană continuă după altceva, sau pur și simplu tânjind la o schimbare care să vină peste noapte, așteaptă și visează în tăcere sau zgomotos la o realitate virtuală care nu se va îndeplini niciodată. 

Vrei un bestseller? Simplu! Primele 5 pagini contează. Și ultimele 5.  Trebuie să aibă dragoste, război și ură sub o formă sau alta în primele 5. Iar în ultimele trebuie ca el să rămână cu ea happily ever after, războiul să-l piardă băieții răi și eventual să apară și un copil reprezentând speranța în lupta cu răul etern atunci când te hotărăști să scoți un sequel.   

Tuturor ne place iarna când o petreci la gura sobei și auzi troznind butucii iar din cană vinul fiert scoate aburi înmiresmati. Sunt curios câți o suportă când le e frig și foame și nu au unde să stea. Puțini au puterea să îndure frigul vieții sub diversele lui forme și când își reamintesc de ce a fost greu să poată să zâmbească.  Tuturor ne place ploaia când bate peste munți dar doar dacă între tine și frigul de afară stă un geam gros și o gașcă de prieteni veseli.

Oamenii consumă povești. Problema e că în ultima vreme le devorează. Nu termină bine una că încep alta și tot așa iar la final sentimentul de insatisfacție e același, asta dacă n-au “norocul” ca frustrarea să crească exponențial. Dar nu se opresc și tot caută.  Și atunci ce faci? Le dai oamenilor lucruri la care să viseze pentru care să spere și care, într-un final, să-i amăgească. 

Și toate pentru că oamenii se grăbesc să trăiască și să alerge inexorabil către moarte căutând o realitate care nu e în loc să o accepte pe cea de lângă ei. Nu scrie nicăieri că să accepți înseamnă să-ți placă. Nu înseamnă nici că te resemnezi. Nu pentru că acceptarea și resemnarea sunt două lucruri fix diferite. Doar că atunci când funcționezi și conștientizezi, poți decide. 

Într-o lume în care valorile au devenit relative și singurul lucru de care poți fi sigur e că schimbarea e singura constantă, ai de ales dacă o iei pe urmele lui Chester Bennington sau lupți să schimbi ceva. Dar nu pentru lume. Lumea nu vrea schimbare. O invocă și o imploră ca pe o zeiță dar pe care o respinge dacă cumva chiar coboară pe pământ. Schimbi doar pentru tine și pentru oamenii importanți din viața ta. Și asta doar până într-un punct. La un moment dat faci o alegere și numeri câți mai merg după tine. În general puțini dar asta e bine pentru că turma e prima care dispare când cerul se umple de nori.

Două lucruri: iartă și uită tot, mai puțin morții. Dacă tu nu ți-i amintești din când în când nu o să o facă nimeni. Nu că ar conta pentru ei dar o faci pentru tine. Poți evita greșelile lor. Rupi vălul lucrurilor frumoase și stai să vezi ce rămâne și mai ales cine. Atunci când tragi linia vezi realitatea și dacă nu-ti convine încerci să schimbi ceva și să lupți sau… poți continua să alergi după o altă “realitate” fabricată și idealizată, eventual servită pe tavă de haosul zilnic.

Ascultă liniștea..

Hai Hui stă-n poartă. Cu capul în jos tace. Se uită indiferent la stropii de ploaie care se scurg pe asfalt. În seara asta a rătăcit drumul. Nu l-am certat. Am vrut să-l întreb în glumă dacă în noaptea asta dormim la palat. Ajunsesem la Mogoșoaia și mă gândeam că mi-a pregătit o surpriză. L-am lăsat în pace și sper până mâine să-i treacă.

 Cerul e brăzdat de lumini dar ploaia pare să vrea o pauză. Vântul își face de cap cu frunzele din curte și răsucește fără chef fumul de la țigară. 

Miroase a toamnă. Vecinii mei se pregătesc de iarnă. Cu ochii la sticla cu țuică de prună se gândesc la jumări, ceapă spartă și ceaun. Eu mă gândesc la niște valuri și munți. Nu mă pot decide între mare și soarele care răsare dintr-o vale pierdută între munți așa ca l-am lăsat pe Hai Hui să aleagă. Oare de asta o fi greșit drumul? Mai știi…

Îmi amintesc cu greu lucruri care s-au petrecut azi. Parcă a trecut o zi într-un an. Chipuri și vorbe pierdute în neant… multe. Prea multe. Câteva au rămas. Și au mai rămas și câteva zâmbete.  

N-ar fi corect să îl cert cred pe Hai Hui pentru că a greșit drumul. La urma urmei eu l-am greșit de atâtea ori. El doar de câteva dar de fiecare dată a nimerit înapoi drumul spre casă.

E clar, miroase a toamnă Hai Hui dacă amândoi am început să uităm lucruri. 

“Ascultă liniștea” Mă întorc spre el surprins. Nu credeam că o să îl mai aud spunând ceva în seara asta. Îmi vine să râd și să-i zic: Bine că nu ți-ai pierdut glasul! dar tac și îi dau dreptate. Uneori e bine să asculți liniștea. Și vântul îmi face pe plac de parcă ar vrea să mă ajute. S-a oprit. A obosit sau poate și el ascultă liniștea.

vise hai hui 

Lumea e făcută adesea din vise și nori. Din căutări de soare și picături de ploaie. Hai Hui aleargă de nebun spre casă. Uneori se oprește în pragul porții și în ultima vreme la intrarea în sat. Parcă n-ar mai vrea să continue. De ce? Îl întreb eu tăcut. De data ăsta îmi răspunde el cu voce tare: “Mă cheamă vântul..” Unde? “Spre depărtări!” De ce fugi Hai Hui și mai ales de cine? “De gânduri” Degeaba fugi de ele dragul meu, îi răspund eu tăcut.  Oriunde te duci vor fugi cu tine! “Aș vrea să fug mai iute ca ele și într-o zi am să pot!” Încearcă prietene, tu încearcă dar ce-o să fie o să mai vedem! “Ești cinic și mai ales nu mai speri” răspunde el scurt. Îl simt supărat.

Degeaba fugi Hai Hui de gânduri. Crede – mă! Oriunde fugi vor fugi cu tine. “Și atunci?” Atunci oprește-te! Nu mai fugi! Lasă noaptea să plece! Lasă ziua să vină și să treacă și alta după ea și tot așa. Uită-te în jur, avem de umblat. Avem de strâns în brațe omeni dragi pe care și așa îi vedem rar dar într-un final tot acasă vom ajunge!

“Acasă unde?” Vom vedea!

“Când plecăm?” Curând, foarte curând! “Și ne mai întoarcem?” Asta rămâne de văzut :). Ți-am spus. Într-o zi vom fi acasă doar că nu acum. Acum umblăm. “Acasă unde?” Ti-am spus: vom vedea când va veni timpul. Va alege el unde. Decide el, nu noi!

Aici sus se vede lumea prietene. Vezi depărtările și poți să visezi. Dar drumul nu e acolo! “Nu înțeleg!” Hai Hui, poți să visezi, poți să-ti dorești dar păstrează-ți roțile pe drum. Altfel, visele vor rămâne doar vise și tu iți dorești mai mult decât atât. Tu iți dorești un loc al tău în care să nu mai fii Hai Hui. Până atunci umblă prieten drag. Umblă după visele tale până când le vei împlini! Și atunci vei ști unde ți-e locul.

“Dar de ce nu e acolo drumul?” Pentru că drumul nu e doar în vise, o fi și acolo dar e aici pe pământ, mai ales pe pământ!