Fuioare de fum peste dealuri

Fuioare de fum se împletesc invălmășit spre cerul luminat palid de asfințit. Stânga, dreapta, roată-mprejur, dealurile urcă unul dintr-altul. În sobă focul mocnește înăbușit. Deasupra tavanului de lut, la o palmă de grindă, un șoarece râcâie o grăunță furată dintr-un cotlon de hambar. Din nou pe meleagurile Moldovei, din nou pe pământul de acasă unde mă regăsesc mereu parcă tot mai străin… La un pas de aici se termină țara, se termină în hărțile și legile pe care ni le-au făcut alții, ea e încă mult dincolo spre nord și spre răsărit. E și acolo unde verii mei vorbesc aceeași limbă, de multe ori pe ascuns… Omenii sunt aceiași cum i-am lăsat, hâtri, mărunței dar vânjoși. Cu mâinile noduroase de muncă răsucesc o țigară și o trag după o gură de jin. Cunosc mirosul asta de perini și plăpumi de pe divan, țoalele înflorate de pe jos, vorba iute și cuvintele pe care cei crescuți mai jos de dealuri nu le înțeleg 🙂 Parcă avem aceeași taină care mă face să zâmbesc. E o taină tristă însă care se împuținează cu fiecare dintre ei care se stinge sau care își caută binele capului printre străini. Tot mai mulți… Frumoasă-i Țara Moldovei, frumoasă și dăruită cu oameni inimoși. Pe cât e de frumoasă pe atât de săracă însă și tot pe atâta de batjocorita de neisprăviți. La casa de lângă, patru feciori sunt plecați în lumea largă, la cele din vale abia de se mai târâie câțiva bătrâni. În deal două capre rătăcite smulg niște fire de buruiană de printre curți goale și case ce stau prăvălite într-o rână. La poalele medeanului cinci drumuri apucă care-ncotro printre dealuri. La răscruce, o școală, odinioară plină, acu se înaltă singuratică și scorojită. E prea mare pentru pruncii rămași și străină pentru cei ce au uitat glasul fuioarelor de fum împletite peste dealuri, purtați fiind de tații lor pe meleaguri străine unde mănâncă o pâine pe care acasă nu și-o pot permite. Nedreaptă e ocara ce-o poartă acești oameni pentru că n-au ajuns cineva doar pentru că nimeni și nici vremurile nu le-au permis să ajungă!