Cimitirul de vise 

  • Nu există animal mai perfectibil în   a-și călca semenul în picioare ca omul. Eventual cu zâmbetul pe buze și mai ales cu mâna pe inimă…
  • Pe undeva însă se strecoară o contradicție căreia nu reușesc să-i dau de cap: animalele nu mint, omul da.  Deci e omul un animal totuși? Pentru că în foarte multe situații se manifestă exact ca unul, inclusiv instinctul de supraviețuire e o trăsătură specifică oricărui animal.
  • Nu-mi plac excrocii dar dacă tot e să am de-a face cu ei, mărturisesc că îi prefer pe cei care o recunosc. Îi prefer oamenilor mici, care, dacă n-au ajuns niciodată să fie mari (și Doamne-ajută să n-apuce vreodată s-ajunga), atunci când soarta le scoate în fața pe unii mai mici decât ei, profită cu un grobianism  și cu un  cinism care întrece orice imaginație. Apoi îi vezi grohaind despre cât de buni, de avuți, de tari și mari sunt ei.
  • Câteodată nu mă pot opri să regret că duelul a fost interzis undeva pe la jumătatea secolului al 17-lea (forma de secol 19 este o glumă proastă care nu merită luată în discuție). Dacă ar fi fost în continuare “la modă”  am fi fost mai puțini dar mai buni. 
  • Relativizare cred că-i spune termenului care ne definește în vremurile astea. În felul ăsta poate exista dreptatea mea, dreptatea ta și uite așa fiecare are dreptate și ceea ce e cu adevărat important se pierde în noianul de puncte de vedere și abordări diferite.
  • Un om care de multe ori a adus zeci de mii de oameni la concertele lui scrisese versurile astea: I tried so hard / And got so far / But in the end / It doesn’t even matter / I had to fall to lose it all / But in the end/ It doesn’t even matter 
  • Și chiar că nu contează… Câtă vreme visele noastre se construiesc pe ruinele altora nu vor căpăta niciodată o realitate completă ci doar un compromis condiționat de circumstanțe. 
  • Lângă fiecare individ stau două oglinzi în permanență. Fiecare individ are două reflexii,  câte una pentru fiecare oglindă.  Dacă își ignoră una dintre reflexii nu înseamnă că cealaltă nu există. Important e ce reflexie alege sau alegi să vezi și în ce măsură. Balanța. Echilibrul dintre cele două e cheia… Altfel poți direct să te cazezi în cimitirul de vise sau să pleci prea devreme precum autorul versurilor de mai sus. Oamenii nu sunt buni sau răi ci și buni și răi. Important nu e sa apreciezi sau sa iubești o persoană pentru reflexia ei luminoasă ci să-i accepți părțile întunecate și s-o accepți sau după caz s-o iubești în continuare.
  • post scriptum: omul e un animal iar diferența între el și restul regnului animal o face conștiința. Conștiința de sine și conștiința în sens moral dar acest ultim sens “se bucură”, constat, în ultima vreme de tot mai multă relativizare.

Drum bun doi ochi albaștri…

Aripi de nori frânte în zbor. Prea devreme, prea crud și prea brutal. Nu poți găsi justificare unei morți la 30 de ani. E ciudat și… cumva sec… cinic. Un om viu care umblă, zâmbește și râde și care apoi devine un trup țeapăn și rece. Străin și  tăcut. Fără nicio legătură cu cel pe care-l știai. Doi ochi albaștri stinși acum și o voce caldă redusă la tăcere pentru totdeauna. Vor mai fi zile, vor mai fi nori, va mai răsări soarele, va mai cânta marea dar pentru ea nu. Drum bun. Drum bun printre florile pe care atât de mult le iubeai. Drum bun printre trandafirii tăi dragi.  Poate că e un dincolo. Poate există. Ai merita. Ai merita cumva să poți să zâmbești din nou. Atât de fragilă… Și tu. Și viața. Drum bun frumoasă fată cu ochi albaștri și vocea caldă. Drum bun…