Cândva, nu prea demult,  cineva mi-a spus că oamenii se împart în oi și lupi… 

Îmi aduc aminte că atunci pe moment m-am revoltat. Îmi suna a Vestul Sălbatic “Ucide sau ești ucis!” Ceva mai târziu, altcineva, în care aveam multă încredere, mi-a spus același lucru și atunci am simțit ca s-a rupt ceva în mine.

Sincer, de multe ori am fost la un pas să îmbrățișez această idee. De multe ori am simțit că nu mai pot și că la final totul se reduce la asta, la împărțirea în oameni și lupi. Obosit de zâmbete false oferite de circumstanță și sătul să mă întreb cine ce vrea cu adevărat și ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase, am fost de multe ori la un pas să îmbrățișez ideea asta seacă și așa zis realistă.

Am fost de multe ori la un pas să o adopt, dar ceva m-a oprit. De fiecare dată. Și acum, când mă uit in urmă imi vine sa râd. M-as fi simțit învins. Aș fi simțit că am pierdut lupta cu mine și că am încetat să mai cred în lucrurile în care am crezut.

Fără îndoială că e bine sa fii realist și uneori pragmatic dar când aud oameni rostind vorbele astea, îmi vine să-i întreb dacă nu văd paradoxul. Nu cred că pentru ca mie sa mi fie bine, altuia trebuie sa îi fie rău. Mi se rupe că de milioane de ani, milioane de oameni așa trăiesc. Cred că uneori putem alege, poate nu atât de des pe cât ne-am dori, dar să fim prieteni azi, dușmani mâine, și poimâine iar prieteni, cred că trebuie sa fii ori bolnav ori un nenorocit ipocrit. 

Ca să poți să ieși de sub umbrela asta de culoare alb-negru (oameni sau lupi), trebuie să începi sa înveți să spui nu. Altfel cobori treaptă cu treaptă și la un moment dat nici lup nu mai ești ci devii jigodie iar jigodiile care zâmbesc și tremură la vederea biciul se numesc hiene. Și ar fi jignitor pentru și lupi să îi pui pe aceeași treaptă.

La doi pași se aude soneria. Recreația s-a incheiat. Pe banca de vis a vis, două mămici discută despre tema la matematică. Copii se joacă, aleargă și râd iar curtea școlii e plină de glasul lor vesel. Pe jos, la doi pași de vocile lor, se întinde un covor de frunze galben-roșiatic din care se desprind petice încă verzi de iarbă. E cald, e liniște. E toamnă și un vânt călduț lenevește printre crengi. O doamnă în vârstă cu un cocker bătrân răstoarnă frunzele de zor, senini amândoi și fără niciun fel de grabă. Doi pași mai încolo doi bătrâni merg împreună ținându-se de mână. E un tablou pe care îl vezi rar. Atât de rar că mulți dintre noi am uitat ce înseamnă. Sunt amândoi subțirei și incovoiati dar merg împreună domol și calzi și fără să vreau,  auzind glasul școlarilor nepotoliti, încerc să mi-i imaginez tineri.

Imi vine să-l întreb pe “filosof”: Oare între cei doi bătrâni cine-i lup și cine-i oaie? Dacă “gândește” la fel, atunci chiar e trist…

Am uitat să iubim și sa dăruim încredere. E drept că e obositor când la tot pasul dai de oameni frustrați și nemulțumiți dar ideea că oamenii se împart în două: oameni și lupi, reprezintă o justificare pentru cei învinși. O justificare pentru cei care cred că stăpânesc viața dar de fapt nu sunt decât niște simpli sclavi pentru stăpânii lor: băncile, convenientele, compromisurile nejustificate. Te apleci, te apleci, te apleci. Faci compromisuri sperând că într-o zi va fi bine și de fapt constați că trebuia să spui de la început NU. 

Deși aparent este un film despre oi și lupi, le recomand “lupilor” 🙂 ultimul film al lui Mohammad Rasouluf. Nu pentru premiul de la Cannes, “lupii” preferă Hollywood-ul și McDonald’s,  ci pentru povestea din care dacă ar înțelege ceva, ar mai merita o șansă să-și recapete umanitatea.  Pentru simplitatea cu care prezintă nenorocirile pe care o oaie le îndură când nu vrea să fie lup.  Un regizor iranian care a luat la Cannes premiul pe care îl merita pe deplin. A luat este un fel de a spune pentru că “lupii” de la Teheran i-au interzis să părăsească țara, să mai toarne vreun film sau să mai scrie un scenariu. 

Dincolo de cadre și de naturalețea cu care acestea se leagă și curg, e vorba despre poveste. E povestea unei lumi o lume absurd de asemănătoare cu a noastră. E despre dragoste, orgoliu, durere, încăpățânare, trădare și speranță. E suprinzator să constați că dincolo de limbă, religie și poziționarea pe hartă, sufletul omului și nevoile lui sunt aceleași. Sau poate nu e deloc suprinzator dacă reușești sa te rupi de discursul ăsta îngust și mustind a egoism: “Oamenii se împart în două: lupi și oi!”  Indiferenți la suferința celuilalt, sau și mai rău, unii se hrănesc cu suferința altora și ăștia cred că sunt cei mai goi și mai mici. Când l-am văzut, tot ce m-am străduit să uit și să ignor, mi-a revenit instant în fața ochilor. Dar mi-a amintit că degeaba te faci că nu vezi, că dacă întorci capul, nu înseamnă că nu există răul dar conștientizarea lui nu poate reprezenta niciodată o justificare.

E toamnă. Și aici și în Iran. Dar dacă înăuntru e primăvară, atunci putem trăi oriunde fără a fi lupi și fără a umbla în turmă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s