Cu capul pe spate privesc la marea de nori albi și groși ce plutește deasupra. Undeva în stânga, printre ramurile unei sălcii tinere, luna strălucește într-o pată de culoare albastru închis. Ici colo, alte pete de aceeași culoare sparg norii în bucăți care seamănă cu culoarea mării seara. 

Mi-e dor de ea. De marea mea dragă dar pe care am jurat că nu o s-o văd anul ăsta.  Și sper ca și ei sa îi fie dor, de mine, măcar pe jumătate din cât dor am eu de ea.

Hai Hui, în poartă, mă ceartă tăcut. “De ce n-ai vrut să o vedem anul ăsta? ”

Poate mergem la iarnă să o vedem Hai Hui. Poate! La iarnă când va fi înghețată și rece și vântul o să ne strângă puternic în brațe, o s-o vedem. O s-o ascultăm.

“De ce?” Întrebă prietenul meu, ca de obicei în gând. Ca să o putem visa îi răspund. Ca să poată să ne fie în continuare dor de ea. De ea și de cântecul valurilor ei, care, îți promit, va fi și la vară același!

“Nu te înțeleg” continuă prietenul meu din poartă. Nici eu, îi răspund tot în gând și continui să privesc cum fumul din țigară urcă leneș și se pierde încet în marea de nori de deasupra în timp ce mâna îmi alunecă spre paharul cu vin. 

Încă o gură, încă un fum…Și mă duc.

P.S.

Mai era o floare. Ultima. O floare albă. A căzut și ea. Ultima.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s