Cu marea deasupra

Cu capul pe spate privesc la marea de nori albi și groși ce plutește deasupra. Undeva în stânga, printre ramurile unei sălcii tinere, luna strălucește într-o pată de culoare albastru închis. Ici colo, alte pete de aceeași culoare sparg norii în bucăți care seamănă cu culoarea mării seara. 

Mi-e dor de ea. De marea mea dragă dar pe care am jurat că nu o s-o văd anul ăsta.  Și sper ca și ei sa îi fie dor, de mine, măcar pe jumătate din cât dor am eu de ea.

Hai Hui, în poartă, mă ceartă tăcut. “De ce n-ai vrut să o vedem anul ăsta? ”

Poate mergem la iarnă să o vedem Hai Hui. Poate! La iarnă când va fi înghețată și rece și vântul o să ne strângă puternic în brațe, o s-o vedem. O s-o ascultăm.

“De ce?” Întrebă prietenul meu, ca de obicei în gând. Ca să o putem visa îi răspund. Ca să poată să ne fie în continuare dor de ea. De ea și de cântecul valurilor ei, care, îți promit, va fi și la vară același!

“Nu te înțeleg” continuă prietenul meu din poartă. Nici eu, îi răspund tot în gând și continui să privesc cum fumul din țigară urcă leneș și se pierde încet în marea de nori de deasupra în timp ce mâna îmi alunecă spre paharul cu vin. 

Încă o gură, încă un fum…Și mă duc.

P.S.

Mai era o floare. Ultima. O floare albă. A căzut și ea. Ultima.

şi ieri va fi o zi

Când visele se transformă în furtuni şi furtunile în praf  e timpul să îţi aduci aminte de unde ai plecat şi încotro te îndrepţi.  Oriunde eşti sau oriunde te-ai duce, să fugi nu e o scăpare.

Timpul trece oricum şi doar într-un sens. Uneori te lupţi, te zbaţi şi într-un final înţelegi că a fost în zadar. Nu poţi convinge oamenii de ce nu vor să vadă sau să audă. E mai bine să îi laşi să descopere singuri. La urma urmei suntem diferiţi şi nu împărtăşim aceleaşi valori sau chiar dacă le împărtăşim, le vedem diferit. Nu îţi rămân prea multe de făcut. Strângi tot, pui pe foc, încui uşa şi pleci. Şi nu mai cauţi ziua de mâine. E deja aici aşa că doar faci pur şi simplu ce ai de făcut. De mai multe ori e mai important azi decât mâine.