Iran (sau despre lupi și oi)

Cândva, nu prea demult,  cineva mi-a spus că oamenii se împart în oi și lupi… 

Îmi aduc aminte că atunci pe moment m-am revoltat. Îmi suna a Vestul Sălbatic “Ucide sau ești ucis!” Ceva mai târziu, altcineva, în care aveam multă încredere, mi-a spus același lucru și atunci am simțit ca s-a rupt ceva în mine.

Sincer, de multe ori am fost la un pas să îmbrățișez această idee. De multe ori am simțit că nu mai pot și că la final totul se reduce la asta, la împărțirea în oameni și lupi. Obosit de zâmbete false oferite de circumstanță și sătul să mă întreb cine ce vrea cu adevărat și ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase, am fost de multe ori la un pas să îmbrățișez ideea asta seacă și așa zis realistă.

Am fost de multe ori la un pas să o adopt, dar ceva m-a oprit. De fiecare dată. Și acum, când mă uit in urmă imi vine sa râd. M-as fi simțit învins. Aș fi simțit că am pierdut lupta cu mine și că am încetat să mai cred în lucrurile în care am crezut.

Fără îndoială că e bine sa fii realist și uneori pragmatic dar când aud oameni rostind vorbele astea, îmi vine să-i întreb dacă nu văd paradoxul. Nu cred că pentru ca mie sa mi fie bine, altuia trebuie sa îi fie rău. Mi se rupe că de milioane de ani, milioane de oameni așa trăiesc. Cred că uneori putem alege, poate nu atât de des pe cât ne-am dori, dar să fim prieteni azi, dușmani mâine, și poimâine iar prieteni, cred că trebuie sa fii ori bolnav ori un nenorocit ipocrit. 

Ca să poți să ieși de sub umbrela asta de culoare alb-negru (oameni sau lupi), trebuie să începi sa înveți să spui nu. Altfel cobori treaptă cu treaptă și la un moment dat nici lup nu mai ești ci devii jigodie iar jigodiile care zâmbesc și tremură la vederea biciul se numesc hiene. Și ar fi jignitor pentru și lupi să îi pui pe aceeași treaptă.

La doi pași se aude soneria. Recreația s-a incheiat. Pe banca de vis a vis, două mămici discută despre tema la matematică. Copii se joacă, aleargă și râd iar curtea școlii e plină de glasul lor vesel. Pe jos, la doi pași de vocile lor, se întinde un covor de frunze galben-roșiatic din care se desprind petice încă verzi de iarbă. E cald, e liniște. E toamnă și un vânt călduț lenevește printre crengi. O doamnă în vârstă cu un cocker bătrân răstoarnă frunzele de zor, senini amândoi și fără niciun fel de grabă. Doi pași mai încolo doi bătrâni merg împreună ținându-se de mână. E un tablou pe care îl vezi rar. Atât de rar că mulți dintre noi am uitat ce înseamnă. Sunt amândoi subțirei și incovoiati dar merg împreună domol și calzi și fără să vreau,  auzind glasul școlarilor nepotoliti, încerc să mi-i imaginez tineri.

Imi vine să-l întreb pe “filosof”: Oare între cei doi bătrâni cine-i lup și cine-i oaie? Dacă “gândește” la fel, atunci chiar e trist…

Am uitat să iubim și sa dăruim încredere. E drept că e obositor când la tot pasul dai de oameni frustrați și nemulțumiți dar ideea că oamenii se împart în două: oameni și lupi, reprezintă o justificare pentru cei învinși. O justificare pentru cei care cred că stăpânesc viața dar de fapt nu sunt decât niște simpli sclavi pentru stăpânii lor: băncile, convenientele, compromisurile nejustificate. Te apleci, te apleci, te apleci. Faci compromisuri sperând că într-o zi va fi bine și de fapt constați că trebuia să spui de la început NU. 

Deși aparent este un film despre oi și lupi, le recomand “lupilor” 🙂 ultimul film al lui Mohammad Rasouluf. Nu pentru premiul de la Cannes, “lupii” preferă Hollywood-ul și McDonald’s,  ci pentru povestea din care dacă ar înțelege ceva, ar mai merita o șansă să-și recapete umanitatea.  Pentru simplitatea cu care prezintă nenorocirile pe care o oaie le îndură când nu vrea să fie lup.  Un regizor iranian care a luat la Cannes premiul pe care îl merita pe deplin. A luat este un fel de a spune pentru că “lupii” de la Teheran i-au interzis să părăsească țara, să mai toarne vreun film sau să mai scrie un scenariu. 

Dincolo de cadre și de naturalețea cu care acestea se leagă și curg, e vorba despre poveste. E povestea unei lumi o lume absurd de asemănătoare cu a noastră. E despre dragoste, orgoliu, durere, încăpățânare, trădare și speranță. E suprinzator să constați că dincolo de limbă, religie și poziționarea pe hartă, sufletul omului și nevoile lui sunt aceleași. Sau poate nu e deloc suprinzator dacă reușești sa te rupi de discursul ăsta îngust și mustind a egoism: “Oamenii se împart în două: lupi și oi!”  Indiferenți la suferința celuilalt, sau și mai rău, unii se hrănesc cu suferința altora și ăștia cred că sunt cei mai goi și mai mici. Când l-am văzut, tot ce m-am străduit să uit și să ignor, mi-a revenit instant în fața ochilor. Dar mi-a amintit că degeaba te faci că nu vezi, că dacă întorci capul, nu înseamnă că nu există răul dar conștientizarea lui nu poate reprezenta niciodată o justificare.

E toamnă. Și aici și în Iran. Dar dacă înăuntru e primăvară, atunci putem trăi oriunde fără a fi lupi și fără a umbla în turmă.

Cândva Hai (Hui) să pornim

Privesc picăturile de ploaie care se scurg încet pe geam. Vântul îndoaie mărul din fața casei mai mai să-i smulgă și ultimele frunze iar Hai Hui stă zgribulit sub husă întrebându-ma cu ce-a greșit să suporte așa o vreme. 

Cerul e plumburiu iar soarele s-a ascuns și el sub umbrelă. Nu-ți vine să lași afară nici măcar un câine 🙂 când asculți ploaia care răpaie nervos pe acoperiș.

Am chef de un drum. Unul lung, undeva în noapte spre necunoscut. Noi doi. Eu și Hai Hui. Undeva spre soare. Undeva la mare și apoi spre munți și apoi iar spre mare…

oameni și mere

Am în curte un măr.  Anul trecut a avut trei mere. Micuțe, firave, pierdute printre crengi. Zâmbeam cand le vedeam… Anul ăsta a fost plin. Plin! Plin pur și simplu. Crengile se aplecau, micuțe, subțiri dar încăpățânate să reziste.

Apă și soare și răbdare.  În rest nu i-am dat nimic…

Câteodată mă opresc și mă uit în jur. Câtă lume mică. Aleargă înnebuniți de parcă se termină zilele mâine. Frustrată. Nervoasă. Măcinată. Hrănită cu iluzii și cu like-uri. Disperată să consume și să adune. 

N-as muta mărul la niciunul dintre ei în curte. Ar fi în stare să-l umple cu steroizi. Sa producă mult, cât mai mult. Să fie!  Să aibă! L-ar consuma ca pe un chibrit și când s-ar usca, ar comenta în dulcele stil clasic, ba chiar ar fi în stare să îl înjure ca n-a fost bun de nimic. Păcat că așa procedează și unii oameni cu alți oameni.

Oamenii iți dau. Îți dau tot ce pot și tot ce au dacă ai răbdare, dacă știi să nu-i consumi. Dacă știi să le dai speranță, încredere și răbdare.

Cu toții facem greșeli, cu toții uităm, uneori prea des, cine suntem și de unde venim.

Tot ce e bun e bun doar acum, peste 5 minute e expirat, trecut, folosit, inutil. Sub pretextul trăiește clipa, uităm de multe ori de ce e cu adevărat important.  Ce vrem, ce ne dorim și ce ne face cu adevărat fericiți.
Am în curte un măr. Micuț. La anul o să se chinuie să facă și mai mult. Dar nu o să-l las.  Săptămâna viitoare o să-l curăț și la anul să facă atâta cât poate el. Ca să mai apuce un an și încă unul. O să mă învețe tata cum și poate într-o zi, o să-mi învăț și eu copilul și poate într-o altă zi o să-l învețe și el pe al lui. Cine știe. Poate, într-o zi… 🙂

Open your heart…


“Open your heart, let me hear you

Make up your mind, I want to hear you…”

Și acum motivele romantismului subit:

La ceas de seară (noapte), în drum spre casă, admirând farmecul străzilor pustii dar frumos luminate, mă răsfățam cu gândul la un pahar de vin și la un dush fierbinte. Brusc, de nicăieri, după un semafor trecut pe galben, un domn agent mă trage regulamentar pe dreapta și eu la fel de respectuos și regulamentar,  pe dreapta mă și opresc. 

“Bună seara, agent X de la Politia Y, vă rog să-mi prezentați documentele dumneavoastră”

Păi nu vi le prezint eu? îmi zic în gând, ușor amărât că mă prinde “Revelionul” pe drum..

Scot permisul, buletinul, asigurarea și talonul și le prezint politicos domnului în cauză.

“Pe ce culoare ați trecut la semafor? ”

Eu: pe galben!

“Ați trecut pe roșu!”

Eu: Pe galben, serios…

“Serios vă spun, ați trecut pe roșu și trebuie să vă rețin permisul.

Eu: Vă rog să mă credeți! Era galben! și în gând: roșu am văzut când m-ati oprit!

“Putem să verificăm dar vă rețin oricum permisul, e expirat!”

Nu se poate, am neinspiratia să continui. De când? 

“Din toamnă! Rămâneți aici vă rog!  

Și uite așa, la ceas de noapte, stau parcat cuminte pe dreapta și cu ochii în retrovizoare,  privind cu interes la domnul polițist care se îndepărta cu permisul meu, agale…

Calm,  îmi aprind prima țigară și încercând să nu par nervos,  îmi aprind foarte repede o a doua.  Mă uit către colegul domnului agent oprit la doi pași pe mine și spun, având inspirația să o fac doar în gând :), nu aveți și voi niște criminali periculoși de prins sau o domniță drăgăstoasă care să vă aștepte acasă?

Ei și  acu ce-mi rămâne de făcut? Îmi iau frumos bicicleta, cortul și sacul de dormit și mă duc la job. În 2-3 zile ajung 🙂 Mai un popas, mai un peisaj…

Renunț la a treia țigară încercând, repet, să nu par nervos, nu că aș avea motive… Acum pe bune: la urma urmei, ce nevoie ai de permis în prag de iarnă când stai la țară? 

Deschid net-ul, (bateria 4%), să caut să văd cât e amenda, cât ține dovada, ce acte, ce drumuri, unde și tot așa… Văd cât e amenda! Mă apucă tusea, închid repede telefonul, ca să salvez bateria nu de alta și deschid radioul: 

O melodie veche si dragă dar pe care de obicei o ascult la drum și nu pe dreapta 🙂 , răsună în boxe”  Europe – Open yor heart”. Și, cu privirea languros ațintită în  retrovizoare la domnul polițist care în mașina lui completează de zor procesul verbal, fredonez din toată inima: Open your heart, let me hear you. Make up your mind, I want to hear you… Versurile curg dar eu tot repet refrenul. Poate poate, doar doar… 🙂

Intr-un final îl văd pe domnul agent venind agale spre mine.  Dau mai încet volumul și străduindu-ma să nu mă bufneasca râsul, încerc să par serios (de obicei nu prea îmi iese). 

“Vă rețin permisul, amendă minimă pentru galben, minim de puncte pentru permis și dovadă 15 zile. Cred că o să vă faceți timp pentru vizita medicală și să vă scoateți un nou permis. Mențiuni?”

În gând doar:  vizita medicală nu se face și la cap nu? Că n-ar fi bine! Tot în gând: pot să-i fac o poză? Era primul meu permis și aș fi vrut să păstrez o amintire (e o poveste prea lungă de ce 🙂 ) și cu voce tare: Mulțumesc, nu am niciun fel de mențiuni și straduindu-ma să nu completez: de nu mă opreati, mai trecea o toamnă,  plus că poza era reușită 🙂

Iau actele, mai puțin permisul, salut respectuos pe domnul polițist care putea să mi tulbure grav seara și îmi continui drumul spre dush și paharul cu vin. Am început cu paharul :)))

Așadar, coada de la Pipera, here I come!Dar până una alta, mulțumesc că cumva…a ascultat-o și el 🙂

Cu marea deasupra

Cu capul pe spate privesc la marea de nori albi și groși ce plutește deasupra. Undeva în stânga, printre ramurile unei sălcii tinere, luna strălucește într-o pată de culoare albastru închis. Ici colo, alte pete de aceeași culoare sparg norii în bucăți care seamănă cu culoarea mării seara. 

Mi-e dor de ea. De marea mea dragă dar pe care am jurat că nu o s-o văd anul ăsta.  Și sper ca și ei sa îi fie dor, de mine, măcar pe jumătate din cât dor am eu de ea.

Hai Hui, în poartă, mă ceartă tăcut. “De ce n-ai vrut să o vedem anul ăsta? ”

Poate mergem la iarnă să o vedem Hai Hui. Poate! La iarnă când va fi înghețată și rece și vântul o să ne strângă puternic în brațe, o s-o vedem. O s-o ascultăm.

“De ce?” Întrebă prietenul meu, ca de obicei în gând. Ca să o putem visa îi răspund. Ca să poată să ne fie în continuare dor de ea. De ea și de cântecul valurilor ei, care, îți promit, va fi și la vară același!

“Nu te înțeleg” continuă prietenul meu din poartă. Nici eu, îi răspund tot în gând și continui să privesc cum fumul din țigară urcă leneș și se pierde încet în marea de nori de deasupra în timp ce mâna îmi alunecă spre paharul cu vin. 

Încă o gură, încă un fum…Și mă duc.

P.S.

Mai era o floare. Ultima. O floare albă. A căzut și ea. Ultima.

şi ieri va fi o zi

Când visele se transformă în furtuni şi furtunile în praf  e timpul să îţi aduci aminte de unde ai plecat şi încotro te îndrepţi.  Oriunde eşti sau oriunde te-ai duce, să fugi nu e o scăpare.

Timpul trece oricum şi doar într-un sens. Uneori te lupţi, te zbaţi şi într-un final înţelegi că a fost în zadar. Nu poţi convinge oamenii de ce nu vor să vadă sau să audă. E mai bine să îi laşi să descopere singuri. La urma urmei suntem diferiţi şi nu împărtăşim aceleaşi valori sau chiar dacă le împărtăşim, le vedem diferit. Nu îţi rămân prea multe de făcut. Strângi tot, pui pe foc, încui uşa şi pleci. Şi nu mai cauţi ziua de mâine. E deja aici aşa că doar faci pur şi simplu ce ai de făcut. De mai multe ori e mai important azi decât mâine.