Un colț de umbră și întuneric în mijlocul orașului ce freamătă de viață la ceas de seară. Tineri și vârstnici deopotrivă se plimbă în sus și în jos și râd zgomotos la toate nimicurile de parcă viața începe și se termină azi.

Străzile sunt pline cu povești, cu vise, cu gânduri și speranțe împletite cu dorința de a trăi clipa și cu un refuz total că ziua de mâine ar putea aduce altceva decât soare pe un cer liniștit.

Într-un colț de umbră un bătrân stă retras la o masă. Stă singur și între timp apleacă o mână cu care mângâie un câine lățos de sub masă. Câinele e la fel de tăcut ca și bătrânul. Nu sunt prieteni. Abia s-au cunoscut. L-a găsit acolo, încolăcit sub masă, cu capul pe labe și cu ochii tăcuți. Lângă ei multe clădiri luminate în care oamenii intră la braț zâmbind și din care se aude răsunând muzică. Între ele e o ruină. Odată, demult, aici era un teatru. Undeva deasupra intrării se mai zăresc câteva litere șterse printre cărămizile dezgolite de tencuială. Prin ferestrele sparte demult câteva crengi răzbat în căutare de soare iar altele și-au făcut loc prin acoperișul prăbușit.

Bătrânul închide ochii și dintr-o dată din clădirea posomorâta se aud acordurile unui pian. Un pian negru ascuns în colțul din dreapta scenei lângă o masă de două persoane aproape lipită de draperia din catifea roșie. Și dintr-o dată clădirea veche se trezește la viață. Chelnerii foșnesc iute printre mese încărcați cu tăvi pline pe care pahare și sticle dansează într-un precar echilibru.  Înăuntru e plin până la refuz și cu greu ai mai putea găsi un loc, poate doar în picioare lângă bar. În foaier oamenii se înghesuie încontinuu și vocifereaza nemulțumiți în timp ce patronul, un bărbat între două vârste, scund gras și cu un început de chelie, încearcă disperat să le explice că s-au vândut toate biletele și nu mai e niciun loc liber. Nici măcar în picioare.  Piesa stă să înceapă dar afară, lângă intrare, doi tineri trag amândoi din aceeași țigară neatenți la freamătul din jurul lor și parcă indiferenți la obsesia lor de a trăi dincolo de prezent.

Piesa a scris-o el. Pentru ea. Deja a vazut-o prin ochii ei. A vazut-o în fiecare seară când el scria și ea se apleca peste umărul lui. Tăcută, micuță, cu părul ei lung alunecând pe umărul dezgolit. Din când în când, el se oprea, o cuprindea în brațe și o săruta în timp ce ea îl certa în glumă că nu o va termina niciodată de scris dacă se va opri de fiecare dată când ea se apropie de el. Acum piesa e gata. Actorii vor intra pe scenă în câteva clipe după ce ultimele acorduri ale pianului negru se vor fi stins. Ochii lui sunt lipiți de chipul ei. Gândul ei zboară printre florile cireșului din curte. Sunt albe. Multe. Firave și puternice totodată la fel ca visele ei. El are doar unul. Ea.

Au trecut ani. Mulți. Sau poate puțini. E greu să-și dea seama. Ea s-a dus. S-a dus într-o dimineață spre prânz cu soare. S-a dus pe neașteptate. El era plecat. Doar timpul a rămas acolo. Și cireșul din curte.

Au trecut ani. Pentru ceilalți. Teatrul s-a închis. Scena a rămas goală iar în micul foaier nu se mai înghesuie nimeni. Nici pianul negru nu mai e. Au venit într-o zi doi muncitori, l-au încărcat într-un camion și au plecat. Masa de două persoane ascunsă de draperia din catifea roșie e goală. Silueta ei, așezată pe scaunul din fața lui, ușor aplecată spre el și cu bărbia sprijinită sub podul palmei stângi în timp ce îl privește zâmbind, mai trăiește doar în gândul lui.  A rămas doar el, în acel colț de umbră, la o masă de vis-a-vis de vechiul teatru, undeva peste stradă. 

O umbră rece. Întunecată. Desprinsă parcă din noaptea care se va așterne în curând peste oraș. În curând străzile se vor goli și pe trotuarele pietruite ale cartierului vechi nu vor mai răsuna pașii tinerilor care râd fără griji. La masa pierdută în colțul de umbră va rămâne doar el învăluit de fumul țigării din care trage din când în când în timp ce gândurile îi zboară înapoi la acea zi. Fumul plutește încet spre acoperiș și odată cu el și visele lui, măcinate de ani și frământări. Piesa s-a mai jucat o singură dată după ce ea a plecat. S-a dus să o vadă. În același loc, la masa de lângă pian. Acum, în paharul cu vin de pe masă, plutește uitarea. 

Vor pleca rând pe rând toți. El nu. Încă nu. La ce bun să se grăbească? Acasă îl așteaptă un vraf de cărți neterminate lăsate pe un colț de noptieră la umbra patului care așteaptă o altă mână să le răsfoiască. Un vraf de cărți și o fotografie veche peste… O oboseală lentă și un soi de tristețe înghețată par să plutească deasupra. 

Într-o zi va încuia casa și va pleca. După ea. Va rămâne cireșul. Și florile lui albe. An după an. Și visele ei multe. Puternice și firave. Vor alerga printre flori. Și undeva printre ele, încă unul. Căci el a avut doar unul. Ea. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s