Admir oamenii care reușesc să treacă prin viață cu capul sus. Care se uită în urmă și nu găsesc prea multe motive să roșească. Care și-au primit din plin porția de dezamăgiri, durere și suferințe și reușesc să zâmbească din toată inima. Care au trecut peste frustrări și greutăți, uneori plângând dar de cele mai multe ori zâmbind dar nu din nepăsare. Care nu se cred superiori nimănui și singurii pe care încearcă necontenit să-i depășească sunt ei înșiși.

Riduri au mulți și cei mai mulți păstrează un rictus amar în colțul gurii pentru că viața i-a lovit în fel și chip. Unii au reușit să îl șteargă. Au găsit puterea să spere, să ierte, să iubească, să construiască și să meargă mereu mai departe fără a fi egoiști.  Fără a privi înapoi cu regret sau cu mânie. Fără ură și fără patimă în priviri dar în același timp fără indiferență, fără aroganță și fără falsitate. Fără a mătura noapte de noapte icoanele ci încercând să lase câte una pe drum. Sunt puțini. Mă bucur să cunosc câțiva. Sunt puțini dar există și sunt norocos să-i cunosc.

Sunt oameni care au reușit să treacă peste obstacole fără să judece și fără să condamne și mai ales să nu reducă sub semnul nulității tot.

Sunt oamenii care nu spun niciodată când la un anumit punct trag o linie: “și la final nu va folosi la nimic!” Și mai ales nu o fac din resemnare ci pentru că au mai mult de oferit decât au nevoie să primească. Și când o fac, când oferă, o fac în liniște pentru ca știu pe pielea lor că binele nu face zgomot iar zgomotul nu face nimic bun.

Pe unul dintre rafturi stau aliniate vreo opt zece cărți. Sunt scrise de un om care a cunoscut din plin frământările vieții. Foamea, mânia, bucuria, trădarea și tristețea. Care a simțit oțelul rece la tâmplă în timp ce  privea neputincios la umilința soției și copilei în timp ce mulți care i-au simțit binefacerile i-au întors spatele. Care a stat intre ziduri așteptând în principiu un singur drum. A purtat o pereche de pantofi toată școala, i-au croit cămăși din cămășile lor vechi surorile mai mari, și-a îngropat părinții și frații și a luminat casele a mii de oameni.  A învins încă o dată și încă o dată soarta, l-a înfruntat pe stăpânul necontestat de atunci al țării ăsteia și când s-a dus, s-a dus ca un fulger dar fără să încline capul și doar cu ochii în gând spre nepoți. Mereu spre înainte! Acum se odihnește într-un colț din Bărăganul lui drag deși tot neamul nostru a trăit pe deal sau la munte 🙂 și când mă încearcă ecoul vorbelor “și nu va folosi la nimic”  îmi aduc aminte de el și îl rog în gândul meu să mă ierte.  Oamenii au numit un loc după numele lui si alții și-au botezat copii. Eu mi-l aduc aminte purtându-mă prin păduri sau ascunzându-mă cu orele în biblioteca lui uriașă 🙂

Uneori mi-e un dor cumplit de el, de vorbele lui bine gândite, de tandrețea lui aspră. Îi văd însă ochii serioși dar atât de calzi și plini de zâmbet cum puțini am văzut și zâmbesc și eu și singurul regret e că nu i-am spus niciodată “Tată” deși ar fi meritat-o din plin. 

Era unul dintre ei. Și mai sunt. Și vor mai fi. Atâta vreme cât oamenii se vor uita înapoi cu mai puțină mânie și înainte cu mai mult suflet.

P.S. 

Undeva pe malurile Senei se aude câteodată un clavecin. Și sunt convins că îl aude și el. Câteodată 🙂

One thought on ““Și la final nu va folosi la nimic!” Oare? :)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s