Ea.

O iubesc pentru că m-a învățat sa râd și să plâng și sa râd iarăși. O iubesc pentru că e marea mea cea frumoasă pe care mi-am dorit-o și am visat-o mereu și pentru că e  muntele și soarele… și toate visele laolaltă.  Și pașii pe nisipul fierbinte și scoicile și valurile risipite pe țărm.

O iubesc pentru că m-a durut și mi-a rămas în suflet și o să moară odată cu mine. Pentru că e sufletul meu pereche și pentru că întotdeauna o să mă întorc la ea oriunde și oricât de departe aș fi.

O iubesc pentru că e zâmbetul cald și vesel al oamenilor dragi pe care îi porți în suflet toată viața, pentru că a băut cu mine din aceeași sticlă cu vin roșu pe stânci de seara până când am privit amândoi umăr lângă umăr răsăritul ieșind din mare și la final și a rezemat capul de mine și i-am simțit capul pe umărul meu și parfumul până în ultima fibră din corp și n-am avut curaj să mă mișc chiar amorțit fiind de teamă că visul să nu dispară.

O iubesc pentru tot ce e ea și pentru tot ce mi-a răvășit viața cu durere caldă, cu nebunie, cu speranță și cu dor.

O iubesc cum n-o s-o mai iubesc pe alta. O iubesc în tăcere sau cu furie sau cu teamă dar o iubesc și știu că mereu un gând o să fie pentru ea.

O văd cum mușcă din pizza cu poftă și râde, cum se plânge că e prea scurtă și prea tare cafeaua și se strâmbă dar ar mai vrea să mai bea o gură și să-i mai rămână și ei un fum din țigară

O văd cum se împiedică “din greșeală” și mă strânge de braț noaptea când ne plimbăm pe străduțele care coboară încet către mare și zâmbește șăgalnic  de parcă mi-ar spune: “fraiere, când mă duci acasă? ”

O iubesc mereu așa cum e ea. Departe și rece la prima vedere sau din depărtare. Cu pașii grăbiți sub rochia ușor peste genunchi, cu părul prins și cu zâmbetul naiv de copil care spune: “sunt de fapt o femeie, nu te lua după aparențe”

O iubesc pentru ea și pentru mine pentru că sunt prea egoist ca să mi-o scot din suflet!

O iubesc pentru toate visele și diminețile și nopțile întunecate sau scăldate în ploaie sau mângâiate de soare și vânt. Pentru serile în care am chemat-o în patul gol sau pentru zilele în care am văzut-o în treacăt în timp ce treceam pe un hol în drum spre automatul de cafea.

O iubesc pentru oamenii ei care râd soarelui în fiecare dimineață când beau un espresso scurt  într-un “bichierre al vetro” și care seara se plimbă lângă marea ei mână în mână visând.
O iubesc pentru San Siro al ei pe care o sută de mii de visători ca mine repetă în cor “Se io, se lei” sau urlă aproape 🙂 “Senza parole”.

O iubesc pentru aproape doi ani de dragoste furată zilelor și nopților, tinereții nebune și pentru boala ce astăzi s-a transformat în Hai Hui 🙂

Pentru Fer Agosto, Lungo’l Mare, Via  Scoscciacavalli, Mezza Valle, Piazza Roma, “La Mensa”  și Pasetto :). Pentru festa alla spiaggia și pentru botellon.

” Prendi la moto in un giorno ragazzo. Una bella moto. Te la fai!”  Și am facut-o :). Acum e în poartă și așteaptă vântul și o cheamă Hai Hui 🙂

Italia. Să nu trăiești și să n-o vezi niciodată înseamnă că ai trăit degeaba!

Fiecare are Italia lui. Fiecare Italie are “i suoi posti” și fiecare loc are un Erasmus al lui.  Le pastarelle, il cafe, la pasta… și mai presus de tot…oamenii.

Al meu e Marche și Ea e Ancona… iar ei sunt… în… și toată lumea. Aproape…:)

P.S.

și-o mai iubesc pentru că m-a învățat într-o noapte lungă cu lună împreună cu o sticlă de vin și un pachet de Kent lung, în timp ce în cap îmi suna Fito y Fitipaldis – La casa por el teclado,  că viața nu se construiește niciodată de la acoperiș ci de la temelie și că uneori doare cumplit când o faci altfel.

Mulțumesc frumoasa mea. Pe curând…

P.P.S.

Pentru Bobo, Silvio, Giulia, Julio, Fernando, Daniel, Alvaro, Michela, Paolo, Loretta, Pedro, Inaki, Paul, Caitlin, Brad, Allison, Nathalie, Lorenzzo, Maite, Joana, Sonia, Cezar, Joseba, Lenka, Diego, Ana si încă vreo 170 🙂 Ne vedem într-o zi, probabil alta pentru fiecare 🙂 😦 , sau nu,  în Piazza del Papa, ori de câte ori odată la 5 sau 10 ani Hai Hui se oprește acolo… la doi pași de Bristol Pub

Pe curând!