plec mâine dar mă întorc azi

Pe stradă miroase a vinete coapte. Și a ardei. Mi-i imaginez deja în borcan, cuminți, așteptând un copil să le dea târcoale…  cu răbdarea pe sfârșite și cu ochii plini de poftă. Miroase a acasă, dar undeva, departe…

Hai Hui e în poartă. Ca de obicei. Așteaptă. El miroase altceva. Un drum pe care abia îl așteaptă sau nu, dar pe care îl vrea lung și dacă se poate, să nu se mai termine.

Mergem Hai Hui. Îți promit. Moldova, acasă, Ardealul tău drag și apoi coborâm spre mare. Odată și-o dată ajungem și la ea!

Fumul din țigară coboară ușor. Pe iarbă. Se agăță printre firele uscate și o ia  încet, încet către poartă. Și tu pleci? Îmi vine să-l întreb. “Da, mă duc. Departe. Cu vântul.” Doar luna stă. Acolo. În salcie. Greierii tac dar pornesc în răstimpuri când nu-i acoperă trenul de seară spre Urziceni sau vreun avion care coboară sau pleacă spre depărtări.

Hai Hui tot în poartă. Răbdare nu are dar rabdă căci știe că încă nu-i ceasul de drum. Departe de colțul lui de furtună, visează la munți și la văi și… la mare.  Aseară eram pe un pervaz, astăzi pe altul dar visul meu e totuna cu al lui. Dar nu încă. Nu încă. Încă nu-i ceasul de drum. Și nu e nici martie.