Month: August 2017

Câtă dreptate există pe lumea asta când o femeie însărcinată se aruncă în fața trenului cu trei copii de mână? Câtă disperare și câtă nebunie trebuie să fi fost în sufletul ei? Fără îndoială un haos. Asta nu scuză nimic.  Gestul ei e cumplit și fără niciun dram de logică sau justificare. E cumplit, nedrept și sălbatic. Dar câtă dreptate e atunci când așa ceva se întâmplă și nimeni și nimic nu poate să împiedice o astfel de tragedie? Nu e! Ne revoltăm când în țările nordice statul intervine și iți ia copii când îi atingi cu o palmă. Probabil e greșit și exagerat. Nu am copii să pot judeca fie o parte – autoritățile fie pe cealaltă – părinții și de fapt nu am dreptul să judec pe nimeni. Dar nu pot să nu mă întreb dacă așa e mai bine. Așa cum s-a întâmplat azi si cum se întâmplă în atâtea alte zeci de cazuri în țara asta. Ca implicația autorităților de la noi să se piardă în birocrație și corupție.  Unde sunt instituțiile, doctorii și psihologii și în primul rând legiuitorii care ar fi trebuit să împiedice astfel de fapte cumplite prin educație și asistență adecvată. Avem autostrăzi, bune rele cum or fi, vacanțe în străinătate, Valea Prahovei ticsita  de mașini week-end de week-end și un sfert de milion de turiști la mare dar nu avem niște legi care să impiedice o mamă însărcinată sa-și ia zilele și să își ucidă trei copii într-un mod cumplit și barbar. Nu că ar exista vreun mod civilizat de a face asta. Unde e dragostea și sacrificiul unei mame? Sentimentul despre care se spune că e cel mai puternic.  De fapt unde e umanitatea din noi?  Unde e echilibrul și suportul familiei, prietenilor și al societății? Nu e! E fiecare pentru el și atât! Și arareori pentru alții. E pentru supraviețuire și bunăstare de cele mai multe ori și atât.  Încerc de multe ori să găsesc motive să spun că suntem diferiți de animale. După astfel de lucruri e greu.

Dacă suntem animale cum rămâne cu instinctul matern sau măcar cu cel de conservare? Dacă nu suntem animale de ce nu reușim să împiedicăm astfel de fapte, ca societate nu ca indivizi că doar avem legi și instituții

În rest am mai bifat o știre. Cinic. Scurt. Mâine alta. Pentru noi restul.

Pentru alții patru cruci într-un cimitir uitat de lume și alte cruci în sufletele altora.

Eu unul sunt norocos că am prieteni, că am cunoscut și cunosc oameni minunați care mi-au arătat în clipe grele și jumătatea plină a paharului.

Cam atât… Între timp. O altă știre, atac terorist la Barcelona… alt gest sălbatic, inutil și la fel de nedrept. Aceleași vechi prejudecăți legate de religie și culoarea pielii doar crucile vor fi noi…

O cafea, în șa și la drum. Ce-i drept cu un ceas juma’ mai târziu 🙂 După o oră vine telefonul dar mai întâi explicația:

“George, la cât pleci mâine dimineață?”-La 6 sunt pe drum! “-Sigur?” -Absolut! Nu-i bai 🙂 Prietenii mei încă mai speră 🙂 Și eu la fel :)) Dar e ok. S-au obisnuit 🙂  Și eu la fel :).

Așa că la 8.47 la coadaaaaaaaaaaa în OMV pe autostradă:) Și asta doar pentru că Hai Hui nu s-a putut trezi…

Dobrogea. Pentru unii e doar marea și Delta. E un pic mai mult decât atât. Dar îți trebuie răbdare ca să o descoperi. Ca pe o femeie. 

Are și ea munții ei scunzi și văi, e drept pierdute între câmpii dese și pante line. Un soare ucigător și cod prelungit de caniculă.  Un drum la dreapta sus spre dealuri. O luăm pe aici Hai Hui? “Cum să nu? Pentru tine e ușor de zis!” răspunde el făcând pe imbufnatul dar știu ca de fapt abia așteaptă.  Și iar la drum…

Un lac, mult stuf, drum prost și soare. Rațe sălbatice și în depărtare o cireadă  de vaci. Campioane la înot se pare. 

Iar drum iar soare dar în depărtare șoseaua se pierde intr-un tunel de copaci. Bag mâna în gaz și fug spre răcoare. Scurt. La fel ca visele frumoase… O căruță cu pepeni. Verzi, galbeni, imenși și unul despicat în rosu. Fac o fotografie în cap și mi caut de drum mai departe. 

Se împarte drumul. Spre mare în dreapta. Altădată! Acum înainte spre Celic Dere. Numele are un iz oriental, în turcă înseamnă Râul de oțel. Noroc că Denis le știe pe toate. Denis e un frate al meu, pe drumuri mai mereu, tot un hoinar și el dar cu un suflet statornic și mereu cu chef de șăgă, moldovean get beget.

Civilizația a pătruns și ea. O pădure de eoliene se așterne în zare și mă întreb cât de fain ar fi dacă pe lângă curent ar produce și ceva răcoare. Așa ca niște ventilatoare dacă tot dau din pale…

Celic Dere. O mănăstire cocoțată pe un deal și o veche moară de vânt, oprită în același loc unde o știam acum vreo 10 ani. E prânz, soarele n-are milă, apa s-a dus iar pe cer nu sunt semne de ploaie. La bodega locală pun pariu că mai degrabă aș găsi o bere decât o sticlă cu apă. Trag la umbră sub un corcoduș și astept. O măicuță mătură frunzele niște pași mai încolo. O rog să mi dea o cană cu apă. Răspunsul nu e cel din scrierile lui Hogaș și nici Sadoveanu. Îmi răspunde ca n-are. Îmi vine un răspuns “poznaș” de genul: aici nu aveți apă decât când plouă?  dar mă abțin 🙂 N aș vrea să mă trazneasca deși pe cer nu e nici urmă de nor. Îmi rulez resemnat o țigară și aștept. Nu trec două fumuri și o văd că apare cub sticlă cu apă. ” E de la ghiuveta” îmi spune scuzandu-se parcă. Îi mulțumesc frumos și dau pe gât juma’ de sticlă fără sa răsuflu. 

Gazda mea apare, ne îmbrățișam că au trecut ceva ani și iar la drum. Spre pădure. Piatra a cam părăsit drumeagul iar hârtoapele sunt presărate din belșug dar călare în scări și ușor amestecând gazul cu frâna de spate ajung în poiană. 

Un vis de răcoare după atâta soare. Brazi, umbră și râu. Izvorul e la doi pași dincolo de un podeț despre care știam că la noapte o să mi se pară tare îngust.

To be continued 🙂

Valea Prahovei vineri seară… un lanț de lumini roșii și un altul de lumini albe, un furnicar pe scurt. Mă întreb cine o să mai  fie mâine în București sau în Constanța că sunt mulți dobrogeni pe drum. Probabil se ascund aici de invazia care-i paște zilele astea sau între timp s-a mutat marea. Evident n-aveau cum să lipsească șoferii atenți, simpatici, educați și eleganți. Ce ar fi viața fără idioți? O plictiseală!

Un băiețaș de prin partea locurilor care se credea probabil Hamilton doar pentru că s-a născut într-o zonă în care drumarii au presărat multe curbe,  m-a depășit prin dreapta după ce deja dădusem semnal apoi mi-a frânat în față, cum se face… I-am băgat niște carne proaspătă în frigider ca poate are omul chef de grătar în week-end și mi-am văzut de treabă. Câțiva km mai încolo aceeași mașină aceeași figură.  Cu condiția să nu se fi schimbat șoferul în mers,  cred că tipul suferea de un tic nervos, ceea ce m-a făcut să presupun că  are mintea creață precum un balon.  Acum 10 ani și cu un alt motor i-as fi făcut cadou o seară de neuitat 🙂  însă m-am  bucurat că între timp mi-a mai crescut și mie ceva minte și pe de altă parte Hai Hui nu fuge mai mult de 170 decât împins :))) Un pic mai încolo făcea stânga relaxat. I-am adăugat niște cârnați pentru grătar și i-am urat cod roșu de vijelii când o pleca în concediu la mare. 

Hai Hui așteaptă să termin cafeaua și între timp ascultă Faithless… Interesantă trecere de la 3 Doors Down 🙂  dar mereu am simțit că e special. 

Hai băiete, spre munți că noaptea e prietena noastră doar că 

cineva iar a dat drumul la aerul condiționat afară.

August. Aproape la jumate. Vara se duce incet. Pe ici pe colo frunzele se scutura sau au inceput sa paleasca. Hai Hui e in poarta. Tacut ca de obicei. Dar il simt usor trist. Numara zilele de libertate si ofteaza. Tacut ca sa nu-l aud.

La ce te gandesti baiete? il intreb. “La drumuri uitate printre salcii, la mare si la munti!” La mare inca n-am ajuns dar o sa mergem il mangai eu. “Cand?” Curand! “Tu nu ai chef de drumuri” imi reproseaza el. “Te tolanesti in ganduri, scrii si povestesti, despre oameni si lupi, despre tigari fumate in pervaz sau despre cer si pamant”

Hai Hui, maine noapte suntem pe drum… munti, serpentine, brazi si oameni dragi… Il vad ca se bucura dar ramane mai departe tot cu gandurile lui.

Ce e baiete? “Ne ducem, ne intoarcem. Ajungem, plecam…” Pai mai Hai Hui, nu asta iti doreai, viata de hoinar? De ce iti doresti mereu ce nu poti sa ai? Asa sunt oamenii, tu esti un motor. Tu mergi, nu stai. Tu cauti si cand gasesti mergi mai departe. Acum vrei un loc in care sa te opresti. Ce-i cu tine? Parca ai fi om si nu motor. Asteapta iarna, o sa fii suficient de trist atunci.  Acum e vara inca, bucura-te de ea. “Dar e jumatatea lui august, parca tu spuneai”. Asa-i dar uita-te pe unde ai umblat  si pe unde inca mai ai de mers. Lasa gandurile, lasa povestile,  zambeste  la necunoscut, cine stie cate vor mai fi  de facut de acum incolo, hai sa le luam pe rand! Noapte buna Hai Hui 🙂

 

Trei oameni. Trei vieți. Trei drumuri. Și la un moment dat o intersecție. Aceeași pentru toți. Și apoi fiecare cu viața lui, cu drumul și povestea lui. 

Doi bărbați. Aceeași femeie. O singură poveste, apoi două și în final trei. Toate consecutiv. Măcar atât. Un singur oraș martor tăcut la toate trei, la trei vise transformate în trecut.

Pentru fiecare visul a fost frumos apoi s-a transformat în durere și mai apoi în trecut. 

Aceiași ochi priviți reciproc prin trei stări diferite de trei persoane în două momente alese la întâmplare de timp. 

Partea bună: totul consecutiv.

Jumătatea goală:  căutare de necunoscut care și ea va fi la un alt moment dat trecut.

Dar vorba oamenilor mării: când bate  vântul de travers (parcă sună mai bine în engleză side wind) navighezi în volte și când nu mai suflă deloc, strângi pânza și aștepți. 

Acum bate. Side wind.

Multi considera ca a umbla pe motor presupune a fi defect. Viata m-a convins ca nu au curajul sa viseze si tot ce pot sa faca e sa comenteze de pe margine.
Cred ca fiecare om normal are pasiunile lui. Unora le place adrenalina altii prefera sa picteze.  Nu inseamna ca e gresit doar ca suntem diferiti.

Cu motoarele e poate un mic mai complicat dar nu cu mult. Te urci in sa, fie singur, fie cu doi ochi dragi in spate sau cu gasca si o iei la drum, spre munti, spre mare, spre departari.

Motorul nu inseamna “pokemonii” de la Victoriei care in viata lor n-au vazut mai mult decat traseul Victoriei-Piata Romana, nici disperatii care incurca viata tuturor in trafic inclusiv pe a lor.

Motorul inseamna libertate,  certitudinea ca mai poti visa, oameni dragi risipiti prin lume si locuri in care lasi mereu cate ceva din inima ta sperand ca intr-o zi ai sa revii.

Cand asculti muzica visezi…, si asta facem toti constant doar ca nu conceptualizam. Ascultam si visam iar sa visezi nu tine de varsta, doar de suflet.

Motorul e o “muzica” cum la fel de bine pentru altcineva ar putea fi o placa, o barca, o parapanta sau un avion.

Asfalt uscat 🙂

Hai Hui.  În poartă. Stă  liniștit. Liniștit dar aproape fericit :). Mâine are de împins. Drum lung. Spre sud. Spre sud și oameni dragi. Oameni cu zâmbet larg și suflet mare. Oameni pentru care soarele zâmbește și care îl aduc și pe strada ta.  Mergem băiete. De fapt eu o să stau și tu o să mergi 🙂 Spre sud!

“A început să bată vântul?” Mă întreabă el mut, ca de obicei. A început Hai Hui :)! “Tare? Ușor ?” Nu știu prietene, vedem! Până una alta, hai noapte bună și apoi spre sud! “După cafea!” continuă prietenul meu grijuliu și atent să nu uit. După  cafea firește:) îi răspund.

“Mai fugi după soare?”  Hai Hui, îi răspund, când fugeam după soare nu ne cunoșteam, dar că tot m-ai întrebat iți raspund:) Nu mai fug după soare. Vine el și singur, când o să simți miros de porumb copt o să știi ca e aproape:). “Nu înțeleg”  Nici nu trebuie! Dormi! Mâine dimineață, o cafea, în șa și spre sud!

Parcă uneori ți-e greu să spui ce simți. Preferi sa ții în tine și să mergi mai departe. Alteori alergi între două lumi și nu poți să te decizi în care din ele să rămâi. Uneori alege viața pentru tine, alteori alegi tu. Uneori pur și simplu nu mai apuci deși ai ales dar vorba veche că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă se adeverește din nou. Și atunci e simplu, te iei și te duci. Nu te întrebi unde că nu are rost,  doar te urci în șa și urmezi vântul.  Hai Hui stă în poartă.  Tăcut cum îi e felul. Ii pasă prea puțin unde… pentru el important e doar când. Curând prietene îi spun în gând. “Grăbește-te!” îmi răspunde el mut. “Timpul trece oricum.” Da știu. Și noi odată cu el. Dar încă nu bate vântul.  

“Și vântul are timpul lui!” Hai Hui, n-ai treabă?  îl iau eu la rost. Vântul e veșnic, timpul nu!  Timpul el al oamenilor, vântul nu!  “Și ce mai aștepți?” Sa răsară soarele! “E noapte, ai răbdare până dimineață” Soarele răsare și noaptea Hai Hui. “Dacă zici tu!” Ai răbdare! Dacă soarta nu ne joacă feste ai răbdare și ai să vezi! “Până când?”  Încă trei zile. “Și?” Simplu: tu cu asfaltul eu cu visele, odată ajunși, tu cu odihna eu cu oamenii dragi. “Tu fugi” continuă el.  Nu Hai Hui, eu doar încerc să întrec timpul. “Dar n-ai cum!” Știu, dar eu tot încerc. “De ce? Nu e logic, e doar inutil” Nu Hai Hui, când timpul nostru se va opri, vântul va continua să bată și noi vom rămâne cu drumul.  Timpul nu va mai fi,  el nu trăiește decât prin noi.

 “Am obosit”  continuă el tot mut. Știu 🙂 ai doar 700 de centimetri cubi 🙂  “Lasă prostiile!. Eu chiar vorbeam serios. Nu înțeleg ce vrei să spui! ” E simplu îi răspund, cu oamenii dragi nu petreci niciodată suficient timp d’asta o să batem drumurile, ca să-i găsim.  “Și soarele ce treabă are?”  Soarele răsare și noaptea dor trebuie să-l vezi, nu incerca însă cu ochii că n-o să-ti iasă! “Dar cum?” Asta descoperă fiecare Hai Hui, eu nu am cum să te învăț, putem doar să mergem împreună pe același drum!