acolo unde numai vantul razbate…

In fata drumul era inchis. De oameni. Oamenii au obiceiuri de astea. In numele a diverse principii pun bariere, imbraca lucrurile in clisee, creeaza reguli  si elaboreaza legi. Totul in numele unor idealuri inalte dar e suficient sa-i cumperi, sa-i ameninti sau sa-i flatezi si uita imediat si de principii si de idealurile inalte.  In fata vezi muntii si pentru suma corecta iti spun ca de fapt vezi marea. Nu aveam chef. Nici de vorbe si nici sa-mi pierd timpul. Am facut stanga imprejur fara sa spun un cuvant si i-am sters figura din agenda zilei. Am gasit un drum, e drept din intamplare si cand nici nu ma mai gandeam ca o sa apara. Am luat-o pe el, la inceput cu o usoara strangere de inima dar mi-am zis, ce-o fi o fi, mergem mai departe, undeva tot trebuie sa ajung.

Am ajuns undeva intr-un loc unde numai vantul razbate. Departe de semenii mei “omenosi” care isi spun oameni doar pentru ca umbla in doua picioare. Am gasit un loc in care sa pot sa scot soarele din cenusa si in care mai ales sa-mi fie dor de oamenii care zambesc fara sa se prefaca. Cand se aduna multi la un loc, cand spiritul de turma isi spune cuvantul, e greu sa-i deosebesti pe cei care chiar zambesc de cei care doar se mint pe ei si pe ceilalti.  Dar exista locuri in fiecare acolo unde numai vantul razbate dincolo de nori.