Când soarele răsare noaptea, din nou…

Parcă uneori ți-e greu să spui ce simți. Preferi sa ții în tine și să mergi mai departe. Alteori alergi între două lumi și nu poți să te decizi în care din ele să rămâi. Uneori alege viața pentru tine, alteori alegi tu. Uneori pur și simplu nu mai apuci deși ai ales dar vorba veche că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă se adeverește din nou. Și atunci e simplu, te iei și te duci. Nu te întrebi unde că nu are rost,  doar te urci în șa și urmezi vântul.  Hai Hui stă în poartă.  Tăcut cum îi e felul. Ii pasă prea puțin unde… pentru el important e doar când. Curând prietene îi spun în gând. “Grăbește-te!” îmi răspunde el mut. “Timpul trece oricum.” Da știu. Și noi odată cu el. Dar încă nu bate vântul.  

“Și vântul are timpul lui!” Hai Hui, n-ai treabă?  îl iau eu la rost. Vântul e veșnic, timpul nu!  Timpul el al oamenilor, vântul nu!  “Și ce mai aștepți?” Sa răsară soarele! “E noapte, ai răbdare până dimineață” Soarele răsare și noaptea Hai Hui. “Dacă zici tu!” Ai răbdare! Dacă soarta nu ne joacă feste ai răbdare și ai să vezi! “Până când?”  Încă trei zile. “Și?” Simplu: tu cu asfaltul eu cu visele, odată ajunși, tu cu odihna eu cu oamenii dragi. “Tu fugi” continuă el.  Nu Hai Hui, eu doar încerc să întrec timpul. “Dar n-ai cum!” Știu, dar eu tot încerc. “De ce? Nu e logic, e doar inutil” Nu Hai Hui, când timpul nostru se va opri, vântul va continua să bată și noi vom rămâne cu drumul.  Timpul nu va mai fi,  el nu trăiește decât prin noi.

 “Am obosit”  continuă el tot mut. Știu 🙂 ai doar 700 de centimetri cubi 🙂  “Lasă prostiile!. Eu chiar vorbeam serios. Nu înțeleg ce vrei să spui! ” E simplu îi răspund, cu oamenii dragi nu petreci niciodată suficient timp d’asta o să batem drumurile, ca să-i găsim.  “Și soarele ce treabă are?”  Soarele răsare și noaptea dor trebuie să-l vezi, nu incerca însă cu ochii că n-o să-ti iasă! “Dar cum?” Asta descoperă fiecare Hai Hui, eu nu am cum să te învăț, putem doar să mergem împreună pe același drum!