Apucă viața de toartă!

Oamenii pot fi cruzi câteodată. Și pot greși. De multe ori nu o fac cu intenție. De multe ori nici nu-și dau seama. De multe ori regretă dar nu au curajul să recunoască că au greșit și țin în ei și acumulează frustrări în loc să le verse și să se împace. Sau să meargă mai departe. După caz. De multe ori oamenii o țin langa cu principii și cu idei care nu fac doi bani în fața realității și când se trezesc de multe ori e târziu. Uneori cam târziu. Niciodată nu e prea târziu dacă la un moment dat ai curajul să apuci viața de toartă. 

Departe de tot, de povești și de vise sunt două lumi. Cea grăbită și singură în goană grăbită după senzații noi și inutile și cea care stă și privește imobilă și indiferentă.

Orgolii completate cu citate celebre, poze vesele care radiografiate descoperă un hău imens.  O zi ca oricare alta dintr-o listă prea lungă lipsită de sens. Iar la final grija perpetuă de ce face altul. 

Un singur răspuns: la drum. Cu cât mai curând cu atât mai bine.

În drum spre curând.

Oamenii îmbracă adesea realitatea în cuvinte frumoase, în vise și în povești pentru că nu o pot accepta așa cum este. Într-o goană continuă după altceva, sau pur și simplu tânjind la o schimbare care să vină peste noapte, așteaptă și visează în tăcere sau zgomotos la o realitate virtuală care nu se va îndeplini niciodată. 

Vrei un bestseller? Simplu! Primele 5 pagini contează. Și ultimele 5.  Trebuie să aibă dragoste, război și ură sub o formă sau alta în primele 5. Iar în ultimele trebuie ca el să rămână cu ea happily ever after, războiul să-l piardă băieții răi și eventual să apară și un copil reprezentând speranța în lupta cu răul etern atunci când te hotărăști să scoți un sequel.   

Tuturor ne place iarna când o petreci la gura sobei și auzi troznind butucii iar din cană vinul fiert scoate aburi înmiresmati. Sunt curios câți o suportă când le e frig și foame și nu au unde să stea. Puțini au puterea să îndure frigul vieții sub diversele lui forme și când își reamintesc de ce a fost greu să poată să zâmbească.  Tuturor ne place ploaia când bate peste munți dar doar dacă între tine și frigul de afară stă un geam gros și o gașcă de prieteni veseli.

Oamenii consumă povești. Problema e că în ultima vreme le devorează. Nu termină bine una că încep alta și tot așa iar la final sentimentul de insatisfacție e același, asta dacă n-au “norocul” ca frustrarea să crească exponențial. Dar nu se opresc și tot caută.  Și atunci ce faci? Le dai oamenilor lucruri la care să viseze pentru care să spere și care, într-un final, să-i amăgească. 

Și toate pentru că oamenii se grăbesc să trăiască și să alerge inexorabil către moarte căutând o realitate care nu e în loc să o accepte pe cea de lângă ei. Nu scrie nicăieri că să accepți înseamnă să-ți placă. Nu înseamnă nici că te resemnezi. Nu pentru că acceptarea și resemnarea sunt două lucruri fix diferite. Doar că atunci când funcționezi și conștientizezi, poți decide. 

Într-o lume în care valorile au devenit relative și singurul lucru de care poți fi sigur e că schimbarea e singura constantă, ai de ales dacă o iei pe urmele lui Chester Bennington sau lupți să schimbi ceva. Dar nu pentru lume. Lumea nu vrea schimbare. O invocă și o imploră ca pe o zeiță dar pe care o respinge dacă cumva chiar coboară pe pământ. Schimbi doar pentru tine și pentru oamenii importanți din viața ta. Și asta doar până într-un punct. La un moment dat faci o alegere și numeri câți mai merg după tine. În general puțini dar asta e bine pentru că turma e prima care dispare când cerul se umple de nori.

Două lucruri: iartă și uită tot, mai puțin morții. Dacă tu nu ți-i amintești din când în când nu o să o facă nimeni. Nu că ar conta pentru ei dar o faci pentru tine. Poți evita greșelile lor. Rupi vălul lucrurilor frumoase și stai să vezi ce rămâne și mai ales cine. Atunci când tragi linia vezi realitatea și dacă nu-ti convine încerci să schimbi ceva și să lupți sau… poți continua să alergi după o altă “realitate” fabricată și idealizată, eventual servită pe tavă de haosul zilnic.

Ascultă liniștea..

Hai Hui stă-n poartă. Cu capul în jos tace. Se uită indiferent la stropii de ploaie care se scurg pe asfalt. În seara asta a rătăcit drumul. Nu l-am certat. Am vrut să-l întreb în glumă dacă în noaptea asta dormim la palat. Ajunsesem la Mogoșoaia și mă gândeam că mi-a pregătit o surpriză. L-am lăsat în pace și sper până mâine să-i treacă.

 Cerul e brăzdat de lumini dar ploaia pare să vrea o pauză. Vântul își face de cap cu frunzele din curte și răsucește fără chef fumul de la țigară. 

Miroase a toamnă. Vecinii mei se pregătesc de iarnă. Cu ochii la sticla cu țuică de prună se gândesc la jumări, ceapă spartă și ceaun. Eu mă gândesc la niște valuri și munți. Nu mă pot decide între mare și soarele care răsare dintr-o vale pierdută între munți așa ca l-am lăsat pe Hai Hui să aleagă. Oare de asta o fi greșit drumul? Mai știi…

Îmi amintesc cu greu lucruri care s-au petrecut azi. Parcă a trecut o zi într-un an. Chipuri și vorbe pierdute în neant… multe. Prea multe. Câteva au rămas. Și au mai rămas și câteva zâmbete.  

N-ar fi corect să îl cert cred pe Hai Hui pentru că a greșit drumul. La urma urmei eu l-am greșit de atâtea ori. El doar de câteva dar de fiecare dată a nimerit înapoi drumul spre casă.

E clar, miroase a toamnă Hai Hui dacă amândoi am început să uităm lucruri. 

“Ascultă liniștea” Mă întorc spre el surprins. Nu credeam că o să îl mai aud spunând ceva în seara asta. Îmi vine să râd și să-i zic: Bine că nu ți-ai pierdut glasul! dar tac și îi dau dreptate. Uneori e bine să asculți liniștea. Și vântul îmi face pe plac de parcă ar vrea să mă ajute. S-a oprit. A obosit sau poate și el ascultă liniștea.

vise hai hui 

Lumea e făcută adesea din vise și nori. Din căutări de soare și picături de ploaie. Hai Hui aleargă de nebun spre casă. Uneori se oprește în pragul porții și în ultima vreme la intrarea în sat. Parcă n-ar mai vrea să continue. De ce? Îl întreb eu tăcut. De data ăsta îmi răspunde el cu voce tare: “Mă cheamă vântul..” Unde? “Spre depărtări!” De ce fugi Hai Hui și mai ales de cine? “De gânduri” Degeaba fugi de ele dragul meu, îi răspund eu tăcut.  Oriunde te duci vor fugi cu tine! “Aș vrea să fug mai iute ca ele și într-o zi am să pot!” Încearcă prietene, tu încearcă dar ce-o să fie o să mai vedem! “Ești cinic și mai ales nu mai speri” răspunde el scurt. Îl simt supărat.

Degeaba fugi Hai Hui de gânduri. Crede – mă! Oriunde fugi vor fugi cu tine. “Și atunci?” Atunci oprește-te! Nu mai fugi! Lasă noaptea să plece! Lasă ziua să vină și să treacă și alta după ea și tot așa. Uită-te în jur, avem de umblat. Avem de strâns în brațe omeni dragi pe care și așa îi vedem rar dar într-un final tot acasă vom ajunge!

“Acasă unde?” Vom vedea!

“Când plecăm?” Curând, foarte curând! “Și ne mai întoarcem?” Asta rămâne de văzut :). Ți-am spus. Într-o zi vom fi acasă doar că nu acum. Acum umblăm. “Acasă unde?” Ti-am spus: vom vedea când va veni timpul. Va alege el unde. Decide el, nu noi!

Aici sus se vede lumea prietene. Vezi depărtările și poți să visezi. Dar drumul nu e acolo! “Nu înțeleg!” Hai Hui, poți să visezi, poți să-ti dorești dar păstrează-ți roțile pe drum. Altfel, visele vor rămâne doar vise și tu iți dorești mai mult decât atât. Tu iți dorești un loc al tău în care să nu mai fii Hai Hui. Până atunci umblă prieten drag. Umblă după visele tale până când le vei împlini! Și atunci vei ști unde ți-e locul.

“Dar de ce nu e acolo drumul?” Pentru că drumul nu e doar în vise, o fi și acolo dar e aici pe pământ, mai ales pe pământ!

Mai ales când…

Doi copii cu lacrimi în ochi. Dar lacrimi de fericire. Și copiii sunt mari acum.  Și în fața lor un pui de om. Al lor :).  Ea, mama, cu emoții pe chip controlate involuntar cu mâna dreaptă cu care își aranjează părul după ureche. El, tatăl, direct cu lacrimi în ochi și chipul luminat de un sentiment atât de puternic încât i se reflectă în fiecare por de pe față.

O biserică albă în vârf de deal înconjurată de munți scăldați de soare. Vocea dascălului gravă dar limpede și cumva caldă . Icoane vechi risipite pe pereții înalți iar sfinții care de obicei sunt gravi acum par să zâmbească si ei. 

Un pui de om și-a primit numele și face acum pașii pe care i-am urmat toți. Să-i fie drumul lin și bun!

Am lăsat lumânările aprinse pentru noi cei care suntem și pentru cei dragi care s-au dus și l-am scos pe Hai Hui din colțul lui de umbră înapoi la drum.

Sunt moldovean din tot sufletul dar iubesc Ardealul la fel de mult. Munții, cărările, satele, casele și orașele, dar mai ales oamenii. Sunt altfel și sunt buni.

Ne-am adunat după datină în jurul meselor cu copiii și câinii nepotoliti împrejur și ne-am apucat de treabă.
Pâine de casă amestecată cu sarmale în frunze de tei, ardei iuți roșii și smântână de la munte. Viață grea în general și ca treaba să fie și mai și mai grea, o caisată de casă înainte de un vin de țară.

 O Yorkshăriță simpatică se plimbă pe sub masă, un fel de a spune se plimbă. Limba îi atârnă de un cot și botul și ochii spun “eu ce primesc și mai ales când ?” Aveam mai târziu să descoper că vom dormi împreună  :))) 

Mai vine un fel și încă un fel și încă unul și la un moment dat mă uit pe unde să fug.

În drum spre mansardă  gazda mea mă amenință cumplit să mănânc, să beau și să mă simt bine.  4h de somn si când cobor în fața mea se întind căile pierzaniei 🙂 :
Un lighean uriaș de cartofi prăjiți, altul cu ardei copți, un morman de cârnați și de mici plus un grătar cât … mare… pur si simplu mare! Ciupercile și roșiile coapte cu usturoi sunt deja un upgrade greu de îndurat.  Greu, ce să faci. Viața are și aspectele ei dificile 🙂 Vin alb, roșu, bere și multe derivate pe bază de țuică și pălincă. Nu mă pot decide și rămân pe apă. La propriu și lângă- la doi pași în dreapta susură un pârâu, Șimon.

Doi copii mai încolo se bat cu baloane. Părinții pe lângă ei împart poveștile și amintirile. Bunicii, câțiva pași mai încolo schimbă legile, lumea… Cum fac bunicii de veacuri în timp ce bunicele în bucătărie nu stau nicio clipă.

Incerc să-i opresc pe toți într-un singur cadru în minte pe care să-l scot din sertar într-o seară liniștită la un pahar de vin. Până atunci beau unul acum. M-am hotărât, să fie roșu până la urmă. E din Buzău deci cumva aproape de casă.

Mâine, o cafea, în șa și spre păduri și spre munți. Parc național cu urși și lupi dar poate mâine își iau concediu și pleacă la mare 🙂

Un drum nu prea lung, două zile prea scurte și o seară spre casă cu multe gânduri în capul lui Hai Hui.

La ce te gândești Hai Hui îl întreb în timp ce se strecoară în fugă prin noapte.

“Dacă marea e infinitul și libertatea absolută, munții sunt ca viața  și sufletul.” Îmi răspunde el mut.

 Sunt drumuri frumoase amândouă dragul meu filosof doar că e important când, mai ales când…

Visul american se opreste intr-un zid.

Cu sute de ani în urmă europenii în căutare de aur și comori străbăteau mările și descopereau America. Li s-au alaturat alții în căutare de pământuri și mai târziu alții în căutare de libertate. Au strabatut marile în nave cu pânze, mai tarziu vapoare cu zbaturi și coșuri  care inegreau cerul. Au străbătut câmpii, munți și au decimat aproape până la extincție pe fiii până atunci liberi ai acelor pământuri.  Au clădit o națiune nouă, mândră ale cărei principii au fost libertatea și egalitatea în drepturi.  Au clădit-o cu prețul a sute de mii de morți, a sute de mii de sclavi și indieni decimați, deci as spune ușor ironic nu tocmai în numele libertății ci mai degrabă în numele libertății lor dar au existat mereu printre ei oameni care au luptat și au străpuns munții în numele unei libertăți pentru toți. Și astăzi s-au oprit într-un zid.

Discursul președintelui Trump  despre construcția zidului la granița cu Mexicul în numele libertății și protejării cetățenilor americani de emigranti este cea mai mare palmă dată milioanelor de pionieri care au construit America.  Dar hai să zicem că trecutul e trecut, îi dam foc sau îi punem cruce și mergem mai departe.   Dar ce te faci cu prezentul care ce să vezi,  este fix rodul acelui trecut! Mulți dintre susținătorii lui Trump nu-și dau seama de absurdul și ridicolul situației. În spatele lui  în timpul discursului despre ridicarea zidului la granița cu Mexicul nu stateau doar caucazieni ci și mulți indivizi rezultați din încrucișarea mai multor rase. Oameni poate la a doua, maxim la a treia generație de emigranți, dintre care unii sigur de origine mexicana. Te uiți și te întrebi cum de nu sesizează absurdul și ridicolul situației și mai ales te întrebi dacă se vor trezi înainte să fie prea târziu.

Simboluri naziste, discursuri naziste în America Statuii Libertății. Serios? Le recomand în locul unei croaziere în Caraibe,  o excursie de “plăcere” la Auschwitz.  Ar costa mai puțin și cu siguranță ar învăța mai mult sau măcar până la Paris, la Domul Invalizor unde sunt doar cateva fotografii si câteva exponate despre Holocaust. Așa ar putea să își clateasca și ochii cu luminile de pe malul Senei (urmeaza un suras ironic, n.r.)

N-ar fi nicio problema daca lucrurile astea s-ar intampla in mod curent dar ce te faci atunci cand presedintele Statelor Unite e in jocul asta?

Cum ramane cu principiile Ligii Natiunilor impartasite lumii tot de un presedinte american? A da, am uitat, le-am ingropat in sange la Versailles in 1919. Lumea a mai incercat de atunci si tot mai incearca timid prin ONU. Dar de la Cortina de fier “inaugurata” in 1946 cu Churchill la Fulton si pana in 89 America, sau macar o parte din ea a luptat pentru valorile democratiei si libertatii. E drept si prin Cuba, Coreea, Vietnam si Afganistan 😦 dar a luptat.

2017. Un presedinte american vorbeste despre un zid la granita cu Mexicul, un zid care “sa protejeze” libertatea si oamenii il aplauda. Cred ca cineva ar trebui sa ii arate o fotografie cu Zidul Berlinului poate domnia sa intelege, desi ma indoiesc profund, cate familii si destine au fost taiate in doua iar ranile nu s-au inchis coplet nici azi.

Cred cu tarie ca sunt un optimist si ca reusesc sa vad si cand cerul e negru jumatatea plina a paharului  dar  cand arunc un ochi scurt la ce am scris nu ma pot gandi decat la faptul ca singurele valori reale sunt familia si viata traita frumos si decent. Nu pot fugi pe un munte si nici nu ma pot ascunde intr-o pestera desi uneori imi vine, dar pur si simplu unele lucruri nu merita. Ei cu ale lor si noi cu ale noastre.  Important este cred ca tu ca individ cand ai puterea sa faci ceva corect, sa o faci.

Cunosc oameni care nu sunt nici presedinti de stat nici niste super magnati dar care fac ce e corect (si uneori e al naibii de greu sa faci ce e corect) si care nu se invart nici pe yachturi de lux  si nici in bolizi  de jumatate de milion de euro dar care rad cu toata inima cand isi ridica copilul in brate, oare care sunt cei mai fericiti?

Sper si cred ca la un moment dat si Trump si-a mangaiat copii si s-a bucurat  si sper  ca i-a mai ramas ceva din zilele alea undeva in vreun colt de minte sau de suflet, nu de alta dar la un moment dat s-ar putea sa ne rugam foarte puternic ca acest lucru sa se fi intamplat.

Niciun zid, niciodata n-a rezistat la infinit. Nicio putere absoluta, niciun imperiu, niciun regat n-a devenit de neclintit. Lumea e plina de cioburi si cicatrici dar de fiecare data a mers mai departe.

Atata vreme cat lumea a inteles ca “Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.” Edmund Burke, si a inteles din fericire de fiecare data si a actionat in consecinta,  indivizi ca Trump vor veni si vor pleca iar zidul pe care il va construi cu siguranta intr-o zi altcineva il va darama. Nu vom mai fi cu siguranta prezenti dar se va intampla.

Visul american se opreste intr-un zid. Azi. Maine va continua. Poate nu se va mai numi visul american ci asiatic, european sau mondial. Dar va continua!

 

 

oameni și umbre…

Pășești printre umbre care vorbesc. Se agită, aleargă și se izbesc între ele fără să și dea seama ce caută. Sunt umbrele lor… Uneori, dacă ai curaj te oprești și taci și iți privești umbrele tale. Te uiți la ele – proiecțiile tale în timp și te întrebi ce te-a făcut atunci și atunci și altădată să fii o umbră. Și alta și alta și încă una. E plin de umbre care-ți vorbesc și nici măcar nu-și dau seama că sunt doar umbre risipite în vânt. 

Au însă un avantaj umbrele astea. Pe ele nu le doare. Ele nu văd și nu simt. Pentru ele e doar azi și nu există mâine. Uneori e bine să fii o umbră. Poți să fii umbra care vrei tu. Poți visa că ești orice, oriunde și oricum. Dar când nu mai este soare, umbrele dispar și dacă te obișnuiești să trăiești printre ele te trezești că de fapt ești singur și atunci ai de ales: fie fugi, fie înfrunți noaptea, fie te transformi într-o umbră. Ca de obicei cel mai greu e la mijloc. 

Când trec nori și umbrele dispar temporar, te scutură și parcă te trezești și te rogi să răsară soarele iar și promiți că atunci când or să apară din nou o să le ignori.

Când soarele apune cu totul și asta se întâmplă la un moment dat, din oameni rămâne amintirea, din umbre nu rămâne nimic. Ele trăiesc doar prezentul, nu au trecut nici viitor ci doar o goană lipsită de sens dar plină de vorbe.

E plin de oameni dar mai ales de umbre. Și oamenii tac și umbrele se agită.

acolo unde numai vantul razbate…

In fata drumul era inchis. De oameni. Oamenii au obiceiuri de astea. In numele a diverse principii pun bariere, imbraca lucrurile in clisee, creeaza reguli  si elaboreaza legi. Totul in numele unor idealuri inalte dar e suficient sa-i cumperi, sa-i ameninti sau sa-i flatezi si uita imediat si de principii si de idealurile inalte.  In fata vezi muntii si pentru suma corecta iti spun ca de fapt vezi marea. Nu aveam chef. Nici de vorbe si nici sa-mi pierd timpul. Am facut stanga imprejur fara sa spun un cuvant si i-am sters figura din agenda zilei. Am gasit un drum, e drept din intamplare si cand nici nu ma mai gandeam ca o sa apara. Am luat-o pe el, la inceput cu o usoara strangere de inima dar mi-am zis, ce-o fi o fi, mergem mai departe, undeva tot trebuie sa ajung.

Am ajuns undeva intr-un loc unde numai vantul razbate. Departe de semenii mei “omenosi” care isi spun oameni doar pentru ca umbla in doua picioare. Am gasit un loc in care sa pot sa scot soarele din cenusa si in care mai ales sa-mi fie dor de oamenii care zambesc fara sa se prefaca. Cand se aduna multi la un loc, cand spiritul de turma isi spune cuvantul, e greu sa-i deosebesti pe cei care chiar zambesc de cei care doar se mint pe ei si pe ceilalti.  Dar exista locuri in fiecare acolo unde numai vantul razbate dincolo de nori.

Noi între noi

Barcelona. Destinație de top în reclamele agențiilor de turism. Oraș cosmopolit, plin de viață, de vechi și de nou și turiști. Un mic Babilon de vacanță și de distracție. Europa e plină de Barcelone. Lumea e plină de Barcelone. De oameni care zâmbesc și care iubesc soarele și marea. Și într -o zi un individ se urcă într-o mașină și intră în mulțime curmând vieți, vise și speranțe și lăsând în urmă doar sânge. Alții își leagă o centură de explozibil și pleacă în nebunia lor spre moarte crezând că așa rezolvă ceva. Și mai răi sunt cei care sacrifică femei și copii trimițându i spre moarte în numele unui Dumnezeu sângeros a cărui singură credință e sângele și răzbunarea. Suntem cei mai răi dușmani ai noștri și ne sfâșiem între noi ca hienele. Copii care înainte să învețe să zâmbească învață să ucidă. Negri sau albi, musulmani, creștini, mozaici sau budiști, toți suntem la fel, avem vise și speranțe, dureri și bucurii. Toți oamenii normali zâmbesc când văd un copil, toți tinerii au un fior un stomac când sărută prima dată o fată, la toți ne e somn, frig și foame. Toți plângem tăcut sau cu zgomot când se duc cei dragi, pe toți ne doare când pleacă de lângă noi cineva drag, într un fel sau altul. Dar există unii care nu au vise, care nu au speranțe, care nu cunosc ce înseamnă sa spui “Te iubesc” și care în mintea lor limitată la ură și la distrugere se urcă într-o mașină și intră în mulțime distrugând și semănând în jurul lor ceea ce e în ei de fapt. Adică nimic. Doar gol și ură. În numele religiei, de fapt în numele unei lipse de omenie, de toleranță și de speranță. 

Acum a fost Barcelona. Au mai fost și în trecut și din păcate vor mai fi. Vor mai fi atâta timp cât oamenii nu vor accepta că fiecare are dreptul să fie diferit iar libertatea unui individ se oprește acolo unde o încalcă pe a altuia. Lipsa de valori, de educație și de dragoste se traduce prin ură, frică și teroare. Și toate astea duc la Barcelona de acum câteva zile. La cruci așezate lângă morminte proaspete. Cruci care vor fi uitate până la următoarea Barcelonă. Dar câtă vreme oamenii vor zâmbi, vor crede, vor spera și vor iubi astfel de zile vor fi puține. Poate nu vor dispărea niciodată dar vor fi mai puține!

În poartă. ..

Hai Hui așteaptă în poartă. Iar. Simte noaptea aproape și munții. Dacă ar fi un cal pun pariu că ar fornăi și ar tremura din copite. Sper să mergem Hai Hui, spre depărtare, iar și iar. Aici nu e nimic pentru noi. Nu mai e. Doar vise câteodată. Acum un drum și încă unul și într-o zi ultimul spre depărtări. Spre un loc unde oamenii nu zâmbesc de formă și mai ales nu iubesc mai mult zâmbetele din fotografii. Spre Undeva… Spre acel Undeva unde oamenii chiar cred în ceea ce zic și nu mai ales nu uită ce au zis. Acolo unde oamenii au învățat să ierte, să iubească, să spere și să lupte cu adevărat.
“Chiar crezi că există locul ăla?” Întreabă mut ca de obicei Hai Hui. Există! Dar nu e aici. Și sunt multe. Spre unul din acelea mergem noi în noaptea asta sau dacă voi fi prea rupt, mâine dimineață. Oricum răbdare prietene, să nu ne grăbim. E rost de drum, de noapte și pun pariu ca iar a uitat deschis cineva aerul condiționat pe Valea Prahovei.