Ganduri, vijelii, soare, furtuna si nori. Oameni care au fost si care iti revin in gand.  Sau de fapt sunt acolo mereu cu tine? mai mult ca sigur da. Am un drum de facut zilele astea… As vrea sa nu-l fac. In teorie trebuie. |Asa se cade… De fapt e mai mult. E un drum al aducerilor aminte pe care trebuie sa revii din cand in cand ca sa nu uiti pentru viitor.

Bunica. Ani cocotati in cires, cozonaci si cartile lui Jules Verne sau Dumas. Acelasi zambet. Aceeasi ochi albastri calzi. Aceeasi banca. Aceiasi bani strecurati in buzunar din pensie cand ma duceam la o intalnire cu o fata.  Aceleasi vorbe “stai si mananca” spuse domol de fiecare data cand infulecam in viteza zbarnaind sa plec ca sa ajung mai repede la niste ochi caprui. Si intr-o zi n-a mai fost. Am revenit de multe ori dar n-am mai gasit-o niciodata acolo. Teii de pe strada  faceau un tunel, lung pana la numarul 39 si dincolo de el. Acum nu mai sunt. A mai ramas doar banca. Obosita, imbatranita, cu o scandura lipsa si aruncata intr-un colt.  Si mii de vorbe, mii de clipe, mii de dimineti cu soare, rufe intinse pe sarma si camasi calcate in dulap.

Bunicul. Vorbe putine. Un zambet enigmatic, usor melancolic dar cald. Atat de puternic incat ii puteai simti caldura. Musca cu atata pofta dintr-un mar incat iti venea sa mai  mananci unul si inca unul. Vorbea rar dar si atunci cu talc. Daca bunica era sprintena, vioaie, un car de vorbe si de miscari, el era mai domol, mai molcom dar apasat. Ii placea viata, ii placea sa rada si sa viseze chiar daca rar vorbea despre asta. In fiecare zi proaspat barbierit desi il tachina mereu bunica: ” unde te gatesti asa omule ca nu te mai ia nimenea” si el zambea si continua linistit mai departe. Era un munte de om cu o inima de copil. Aspru l-am vazut o singura data, o singura data si atat. Intr-o zi a ramas o umbra si apoi a fugit. A fugit inainte sa ne dam seama. A plecat linistit si tacut si demn asa cum a fost toata viata. Ar fi plecat in picioare daca ar fi putut.

Bunica i-a daruit toate lucrurile dragi.  Pe toate. Nu a vrut sa pastreze nimic.  A ramas pe banca, in acelasi loc pana s-a dus.

Acolo, poate acolo sus dar intotdeauna aici, aici printre multe ganduri, printre zile cu soare si printre vijelii.

Bunicul. Bunica.

De voi nu mi-e dor… pentru ca sunteti cu mine. Doar ca uneori as vrea sa fiti mai mult.

P.S.

Bunicii… am fost norocosi cei care i-am avut aproape in copilarie si poate uneori am uitat sa le spunem asta pentru ca ni se parea ca e ceva ce ne este dat si ca vor fi intotdeauna acolo si uneori am uitat sa le spunem ” imi pare rau” si iti aduci aminte abia cand se duc si atunci e prea tarziu, e singura data cand e prea tarziu.

Au fost impreuna mai mult de 40 de ani. E ceva atat de rar astazi incat pare aproape un vis sau o poveste scoasa din carti. Au fost impreuna o viata si acum sunt amandoi in acelasi loc.  De aceea e un drum spre trecut ca sa poti privi din cand in cand mai atent catre viitor si mai ales catre prezent.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s