intre cer si pamant…

Povesti separate. Oameni diferiti. Tari diferite. Aparent nicio legatura dar in acelasi timp aceeasi suferinta nedreapta care uneori se repeta la nesfarsit.

Pentru cei mai multi e doar o stire intr-un jurnal,  o povestioara scurta despre doi tineri cu un bebelus bolnav de o boala incurabila care trebuie deconectat de la aparate pentru ca puterea umana ce sa vezi, are limite! Doar ca pentru ei nu e deloc o stire. E vorba de doi oameni care au sperat, care si-au dorit un copil si care acum trebuie sa aleaga daca acest copil sa moara sau sa traiasca. Sa traiasca legat de aparate fara a fi niciodata copil, adolescent sau matur. Fara sa sarute vreodata o fata, fara sa stie vreodata ce inseamna sa iti fie pofta de o bere sau de pizza. Fara sa se opreasca vreodata batran si obosit pe o banca in timp ce nepotii alearga si rad veseli in soare. Fara sa planga, fara sa rada. Sa functioneze da, dar nu sa traiasca.|Noi avem in fapt atat de mult si pretuim atat de putin.|

In teorie copilul nu stie, nu simte, nu-l doare. Asa au decis medicii. Si e bine asa? De ce? Pentru ca asa au decis ei? Pentru ca mai mult nu mai pot, sau nu mai pot acum? Cum ramane cu restul? Acolo unde ei nu mai pot decide sau de ce nu au decis altfel? Pentru ca nu pot! De ce? Un “de ce?” repetat la nesfarsit pentru atatea intrebari care vin incontinuu.

Ce-i drept? Ce-i corect de facut? Unde exista “trebuie” si ce il justifica? Si sufletul? Si credinta? Nu au raspuns nici doctorii nici preotii si poate nici ei, ei parintii, doar ca ei  sunt cei care trebuie sa aleaga!

Alta tara, alt timp, alta poveste. O mama care-si dorea un copil. Si a pierdut o sarcina si inca una. Si a descoperit ca nu mai poate, ca nu mai are cum. N-as vrea sa stiu ce i-a fost mai greu, sa piarda sarcina sau sa-si piarda speranta.  O camera plina cu jucarii, cu sperante si cu vise ramasa goala si pe care a trebuit sa o priveasca.

Da, poate ca e acelasi lucru in final, o dorinta naturala de a iti perpetua specia, o dorinta care nefiind implinita cauzeaza suferinta.  Doar ca e o explicatie fiziologica seaca si lipsita de caldura oricat ar fi bine  intemeiata pe analize si stiinta. O plansa de biologie agatata  pe un perete rece si atat.

Si atunci injuri stiinta, ai blestema medicii si neputinta lor. Uiti tot ce a fost bun, uiti toate vietile salvate sau descoperirile care iti fac viata mai usoara.  Si nu e drept si nu e corect dar tie nu-ti pasa. Doare atat de mult incat pur si simplu nu iti mai pasa nici de corect, nici de nimic.

Si totusi dincolo de stiinta, mai e ceva. E ceva ce oamenii nu au reusit sa-si explice. Ceva ce au incercat filozofii si preotii si uneori le-a iesit. Desi adesea opusi in idei, si unii si altii au incercat sa vorbeasca despre suflet, despre dragoste si despre durere. Sa caute sensuri si explicatii.  Si au si ei rostul lor. Cand medicii nu mai pot face nimic e nevoie de ei, altfel directiile sunt doar doua: spitalul de nebuni sau streangul.

Animalele isi jelesc puii incet, in liniste si uneori mut, fara niciun sunet. Nu inseamna ca nu le doare. Te uiti in ochii lor si simti. Aproape ca vorbesc.

Poate ca asa e omul , un impostor care ridica durerea la rang de arta. Poate ca rafineaza tot ce il doare pentru ca cumva, cumva spera ca se va concentra mai mult pe rafinarea durerii decat pe durerea in sine. Si asta se poate explica tot fizic 🙂 😦 De fiecare data cand apelam la o amintire noi nu o accesam direct de acolo de unde e stocata in creier, ci dintr-o alta zona fizica care creeaza o memorie “virtuala” si de fiecare data cand accesam o amintire, de fiecare data e alta chiar daca modificarile sunt la inceput insesizabile.

Pana cand medicii, filozofii sau preotii vor gasi o solutie, daca vreodata o vor gasi, fiecare isi cauta solutia lui, fiecare cum poate…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

de voi nu mi-e dor…

Ganduri, vijelii, soare, furtuna si nori. Oameni care au fost si care iti revin in gand.  Sau de fapt sunt acolo mereu cu tine? mai mult ca sigur da. Am un drum de facut zilele astea… As vrea sa nu-l fac. In teorie trebuie. |Asa se cade… De fapt e mai mult. E un drum al aducerilor aminte pe care trebuie sa revii din cand in cand ca sa nu uiti pentru viitor.

Bunica. Ani cocotati in cires, cozonaci si cartile lui Jules Verne sau Dumas. Acelasi zambet. Aceeasi ochi albastri calzi. Aceeasi banca. Aceiasi bani strecurati in buzunar din pensie cand ma duceam la o intalnire cu o fata.  Aceleasi vorbe “stai si mananca” spuse domol de fiecare data cand infulecam in viteza zbarnaind sa plec ca sa ajung mai repede la niste ochi caprui. Si intr-o zi n-a mai fost. Am revenit de multe ori dar n-am mai gasit-o niciodata acolo. Teii de pe strada  faceau un tunel, lung pana la numarul 39 si dincolo de el. Acum nu mai sunt. A mai ramas doar banca. Obosita, imbatranita, cu o scandura lipsa si aruncata intr-un colt.  Si mii de vorbe, mii de clipe, mii de dimineti cu soare, rufe intinse pe sarma si camasi calcate in dulap.

Bunicul. Vorbe putine. Un zambet enigmatic, usor melancolic dar cald. Atat de puternic incat ii puteai simti caldura. Musca cu atata pofta dintr-un mar incat iti venea sa mai  mananci unul si inca unul. Vorbea rar dar si atunci cu talc. Daca bunica era sprintena, vioaie, un car de vorbe si de miscari, el era mai domol, mai molcom dar apasat. Ii placea viata, ii placea sa rada si sa viseze chiar daca rar vorbea despre asta. In fiecare zi proaspat barbierit desi il tachina mereu bunica: ” unde te gatesti asa omule ca nu te mai ia nimenea” si el zambea si continua linistit mai departe. Era un munte de om cu o inima de copil. Aspru l-am vazut o singura data, o singura data si atat. Intr-o zi a ramas o umbra si apoi a fugit. A fugit inainte sa ne dam seama. A plecat linistit si tacut si demn asa cum a fost toata viata. Ar fi plecat in picioare daca ar fi putut.

Bunica i-a daruit toate lucrurile dragi.  Pe toate. Nu a vrut sa pastreze nimic.  A ramas pe banca, in acelasi loc pana s-a dus.

Acolo, poate acolo sus dar intotdeauna aici, aici printre multe ganduri, printre zile cu soare si printre vijelii.

Bunicul. Bunica.

De voi nu mi-e dor… pentru ca sunteti cu mine. Doar ca uneori as vrea sa fiti mai mult.

P.S.

Bunicii… am fost norocosi cei care i-am avut aproape in copilarie si poate uneori am uitat sa le spunem asta pentru ca ni se parea ca e ceva ce ne este dat si ca vor fi intotdeauna acolo si uneori am uitat sa le spunem ” imi pare rau” si iti aduci aminte abia cand se duc si atunci e prea tarziu, e singura data cand e prea tarziu.

Au fost impreuna mai mult de 40 de ani. E ceva atat de rar astazi incat pare aproape un vis sau o poveste scoasa din carti. Au fost impreuna o viata si acum sunt amandoi in acelasi loc.  De aceea e un drum spre trecut ca sa poti privi din cand in cand mai atent catre viitor si mai ales catre prezent.