“Expresul de noapte”…

Treceam aseara pe Valea Prahovei. De la Timisul de Sus si pana la Comarnic, masinile mergeau sau mai degraba stateau bara la bara.  In timp  ce imi croiam drum cu greu desi eram cu motorul, ma gandeam de cate tone de carburant in miscare sunt inconjurat. Benzina si motorina in sute de rezervoare,  in esenta petrol si toate acestea pe Valea Prahovei, locul care in urma cu aproape un secol ne facea extrem de importanti pe harta geostrategica a Marilor Puteri exact din cauza petrolului extras de aici.

Fix 77 de ani au trecut de la bombardamentele anglo-americane din zona Vaii Prahovei. Oare cum aratau atunci locurile acestea m-am intrebat. Cate masini treceau? Cum aratau satele si oamenii de prin partile astea. Oare ce simteau ei cand peste vaile lor, strivite acum de turisti, se inghesuiau atunci tonele de bombe? Oare ne-am schimbat mult de atunci? Nu cred!

Candva in copilarie, undeva intr-o alta vale, a Trotusului,  citeam “Expresul de noapte”  a lui Constantin Barbuceanu, nascut si el intr-o vale dar a Prahovei. O carte despre eroi, despre prahoveni, despre partizani, despre petrol si rafinarii, despre bombardamentele de atunci. Astazi, daca un intelectual modern ar sta sa o analizeze probabil ca ar cataloga-o drept un manual de manipulare pentru adolescenti si la fel ar spune probabil si despre “Asa s-a calit otelul” a lui Nikolai Ostrovski  sau “Timur si baietii lui” a lui Gaidar iar lista ar putea continua. Poate ca asa sunt, niste tratate de manipulare  sub o forma digerabila, lejera, dar, nascandu-ma intr-o epoca comunista si traind acum intr-una democrata nu am cum sa nu vad ca fiecare epoca a avut ideologii ei si tot ce a derivat in literatura de la ei  si ca de fiecare data Estul si Vestul s-au privit cu dusmanie, cu teama si cu furie. Fiecare a proiectat asupra celuilalt toate temerile ancestrale fara sa stea prea mult pe ganduri sa analizeze ce e real si ce proiecteaza fals asupra celuilat.  O tema de analizat la infinit de un antropolog.

2017. Est si Vest. Si unii si altii reneaga trecutul- vorbind despre oameni dar il invoca mereu- vorbind despre lideri. 2017. Est si Vest. Si noi suntem la mijloc. Inca o data.

M-au trezit din reverie frigul si noaptea. M-am intrebat cine o fi uitat din nou pornit aerul conditionat afara pe Valea Prahovei si am continuat la drum, expresul de noapte spre Bucuresti.

 

 

intre cer si pamant…

Povesti separate. Oameni diferiti. Tari diferite. Aparent nicio legatura dar in acelasi timp aceeasi suferinta nedreapta care uneori se repeta la nesfarsit.

Pentru cei mai multi e doar o stire intr-un jurnal,  o povestioara scurta despre doi tineri cu un bebelus bolnav de o boala incurabila care trebuie deconectat de la aparate pentru ca puterea umana ce sa vezi, are limite! Doar ca pentru ei nu e deloc o stire. E vorba de doi oameni care au sperat, care si-au dorit un copil si care acum trebuie sa aleaga daca acest copil sa moara sau sa traiasca. Sa traiasca legat de aparate fara a fi niciodata copil, adolescent sau matur. Fara sa sarute vreodata o fata, fara sa stie vreodata ce inseamna sa iti fie pofta de o bere sau de pizza. Fara sa se opreasca vreodata batran si obosit pe o banca in timp ce nepotii alearga si rad veseli in soare. Fara sa planga, fara sa rada. Sa functioneze da, dar nu sa traiasca.|Noi avem in fapt atat de mult si pretuim atat de putin.|

In teorie copilul nu stie, nu simte, nu-l doare. Asa au decis medicii. Si e bine asa? De ce? Pentru ca asa au decis ei? Pentru ca mai mult nu mai pot, sau nu mai pot acum? Cum ramane cu restul? Acolo unde ei nu mai pot decide sau de ce nu au decis altfel? Pentru ca nu pot! De ce? Un “de ce?” repetat la nesfarsit pentru atatea intrebari care vin incontinuu.

Ce-i drept? Ce-i corect de facut? Unde exista “trebuie” si ce il justifica? Si sufletul? Si credinta? Nu au raspuns nici doctorii nici preotii si poate nici ei, ei parintii, doar ca ei  sunt cei care trebuie sa aleaga!

Alta tara, alt timp, alta poveste. O mama care-si dorea un copil. Si a pierdut o sarcina si inca una. Si a descoperit ca nu mai poate, ca nu mai are cum. N-as vrea sa stiu ce i-a fost mai greu, sa piarda sarcina sau sa-si piarda speranta.  O camera plina cu jucarii, cu sperante si cu vise ramasa goala si pe care a trebuit sa o priveasca.

Da, poate ca e acelasi lucru in final, o dorinta naturala de a iti perpetua specia, o dorinta care nefiind implinita cauzeaza suferinta.  Doar ca e o explicatie fiziologica seaca si lipsita de caldura oricat ar fi bine  intemeiata pe analize si stiinta. O plansa de biologie agatata  pe un perete rece si atat.

Si atunci injuri stiinta, ai blestema medicii si neputinta lor. Uiti tot ce a fost bun, uiti toate vietile salvate sau descoperirile care iti fac viata mai usoara.  Si nu e drept si nu e corect dar tie nu-ti pasa. Doare atat de mult incat pur si simplu nu iti mai pasa nici de corect, nici de nimic.

Si totusi dincolo de stiinta, mai e ceva. E ceva ce oamenii nu au reusit sa-si explice. Ceva ce au incercat filozofii si preotii si uneori le-a iesit. Desi adesea opusi in idei, si unii si altii au incercat sa vorbeasca despre suflet, despre dragoste si despre durere. Sa caute sensuri si explicatii.  Si au si ei rostul lor. Cand medicii nu mai pot face nimic e nevoie de ei, altfel directiile sunt doar doua: spitalul de nebuni sau streangul.

Animalele isi jelesc puii incet, in liniste si uneori mut, fara niciun sunet. Nu inseamna ca nu le doare. Te uiti in ochii lor si simti. Aproape ca vorbesc.

Poate ca asa e omul , un impostor care ridica durerea la rang de arta. Poate ca rafineaza tot ce il doare pentru ca cumva, cumva spera ca se va concentra mai mult pe rafinarea durerii decat pe durerea in sine. Si asta se poate explica tot fizic 🙂 😦 De fiecare data cand apelam la o amintire noi nu o accesam direct de acolo de unde e stocata in creier, ci dintr-o alta zona fizica care creeaza o memorie “virtuala” si de fiecare data cand accesam o amintire, de fiecare data e alta chiar daca modificarile sunt la inceput insesizabile.

Pana cand medicii, filozofii sau preotii vor gasi o solutie, daca vreodata o vor gasi, fiecare isi cauta solutia lui, fiecare cum poate…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

de voi nu mi-e dor…

Ganduri, vijelii, soare, furtuna si nori. Oameni care au fost si care iti revin in gand.  Sau de fapt sunt acolo mereu cu tine? mai mult ca sigur da. Am un drum de facut zilele astea… As vrea sa nu-l fac. In teorie trebuie. |Asa se cade… De fapt e mai mult. E un drum al aducerilor aminte pe care trebuie sa revii din cand in cand ca sa nu uiti pentru viitor.

Bunica. Ani cocotati in cires, cozonaci si cartile lui Jules Verne sau Dumas. Acelasi zambet. Aceeasi ochi albastri calzi. Aceeasi banca. Aceiasi bani strecurati in buzunar din pensie cand ma duceam la o intalnire cu o fata.  Aceleasi vorbe “stai si mananca” spuse domol de fiecare data cand infulecam in viteza zbarnaind sa plec ca sa ajung mai repede la niste ochi caprui. Si intr-o zi n-a mai fost. Am revenit de multe ori dar n-am mai gasit-o niciodata acolo. Teii de pe strada  faceau un tunel, lung pana la numarul 39 si dincolo de el. Acum nu mai sunt. A mai ramas doar banca. Obosita, imbatranita, cu o scandura lipsa si aruncata intr-un colt.  Si mii de vorbe, mii de clipe, mii de dimineti cu soare, rufe intinse pe sarma si camasi calcate in dulap.

Bunicul. Vorbe putine. Un zambet enigmatic, usor melancolic dar cald. Atat de puternic incat ii puteai simti caldura. Musca cu atata pofta dintr-un mar incat iti venea sa mai  mananci unul si inca unul. Vorbea rar dar si atunci cu talc. Daca bunica era sprintena, vioaie, un car de vorbe si de miscari, el era mai domol, mai molcom dar apasat. Ii placea viata, ii placea sa rada si sa viseze chiar daca rar vorbea despre asta. In fiecare zi proaspat barbierit desi il tachina mereu bunica: ” unde te gatesti asa omule ca nu te mai ia nimenea” si el zambea si continua linistit mai departe. Era un munte de om cu o inima de copil. Aspru l-am vazut o singura data, o singura data si atat. Intr-o zi a ramas o umbra si apoi a fugit. A fugit inainte sa ne dam seama. A plecat linistit si tacut si demn asa cum a fost toata viata. Ar fi plecat in picioare daca ar fi putut.

Bunica i-a daruit toate lucrurile dragi.  Pe toate. Nu a vrut sa pastreze nimic.  A ramas pe banca, in acelasi loc pana s-a dus.

Acolo, poate acolo sus dar intotdeauna aici, aici printre multe ganduri, printre zile cu soare si printre vijelii.

Bunicul. Bunica.

De voi nu mi-e dor… pentru ca sunteti cu mine. Doar ca uneori as vrea sa fiti mai mult.

P.S.

Bunicii… am fost norocosi cei care i-am avut aproape in copilarie si poate uneori am uitat sa le spunem asta pentru ca ni se parea ca e ceva ce ne este dat si ca vor fi intotdeauna acolo si uneori am uitat sa le spunem ” imi pare rau” si iti aduci aminte abia cand se duc si atunci e prea tarziu, e singura data cand e prea tarziu.

Au fost impreuna mai mult de 40 de ani. E ceva atat de rar astazi incat pare aproape un vis sau o poveste scoasa din carti. Au fost impreuna o viata si acum sunt amandoi in acelasi loc.  De aceea e un drum spre trecut ca sa poti privi din cand in cand mai atent catre viitor si mai ales catre prezent.

din educatie…

“Civilizatiile au fost create si indrumate de catre o mica aristocratie intelectuala, niciodata de catre mase. Acestea din urma nu au forta decat pentru a distruge iar dominatia lor reprezinta intotdeauna DEZORDINE”  Gustave Le Bon -Psihologia multimilor.

Prima oara cand  mi-au picat ochii pe cartea asta, subtire cat o foaie de ceapa in comparatie cu alte analize si studii ale miscarilor de masa din secolul 20, m-am gandit ca autorul e mai degraba usor superficial decat sintetic.

Viata a facut sa lucrez in presa si fara sa vreau  am privit de mai aproape cateva “titluri”: Piata Tahrir, protestele de la Damasc, protestele din parcul Gezi,  Euromaidan, evenimentele de la Chisinau,  apoi Piata Constitutiei si acum Polonia.

Si acum, dupa ce “am trait” aceste evenimente ii cer scuze…

Elita intelectualilor a existat dintotdeauna si va continua sa existe atata vreme cat rasa noastra va popula aceasta planeta. De la liberalismul lui Mill aplicat individului si pana la principiile lui W. Wilson  menite natiunilor dar niciodata aplicate, si asta doar ca sa luam un interval scurt de timp, oamenii au evoluat dar putin. Interesele divergente create de natura conflictuala a omului, dezvoltarea inegala si neincrederea intre parteneri sunt constante repetate permanent pe de-a-ntregul evolutiei noastre.

Liga Natiunilor a fost poveste frumoasa dar o poveste si atat. Un ideal care nu a impiedicat cu nimic groaznicul macel inceput in ’39.  In ’45 omenirea dovedea din nou ca nu a inteles nici de data asta lectia.  Dupa caderea Cortinei de fier, parea ca in sfarsit lumea se va bucura de un respiro. Trista iluzie 😦

Din 2011 incoace Orientul se revolta si se scutura, in interior si in afara lui, nu ca in secolul trecut n-ar fi facut-o. Nici Europa nu sta mai bine iar alegerile din SUA si situatia din Rusia aseaza din nou lucrurile pe o temelie de nisip.

In tot acest amalgam, masele sunt cele care ies in strada.  Din randul lor se numara intotdeauna mortii, naivii, idealistii si cei care pierd. In aparenta este perfect justificat sa spui ca oamenii se impart in doua categorii: oi si lupi, iar alegerea carei categorii ii poti apartine ii revine fiecarui individ.

Toffler a scris  cu zeci de ani inainte  sa se intample despre transformarea lumii prin Internet, despre evolutia de neimaginat a femeilor in plan politic si social, despre  renasterea extremismului, schimbarile climatice majore si exodul musulmanilor catre Vest. Si astea sunt doar cateva. Putini insa au avut urechi sa-l asculte. Si aceia au fost elita. Elita a fost cea care a dat semnalul, masele au fost cele care au operat schimbarea, elita a fost cea care a cules roadele.

In esenta insa nici elita nu este omogena, are avantajul insa ca e mult mai redusa numeric si atunci e mai inchegata iar mesajul mai usor de urmarit si de pus in practica. Elita a inteles insa ca democratia este expirata, ca intodeauna dictatura va fi  mai rapida in a-si atinge scopul deci mai eficienta.

Si atunci a sperat ca o interdependenta economica va fi calea catre Pax Mundi. Si a functionat, o vreme… Daca Liga Natiunilor a murit inainte sa se nasca, Comunitatea carbunelui si otelului a pus bazele UE, care a mers, un timp… Asia, Africa, au si ele “asociatiile” lor dar… oamenii au uitat ceva, iar NATO, Patriot si “Katiusa” in sufletul si mintea oamenilor nu pot interveni si au urmat Tahrir, Damasc, Gezi,  Euromaidan…

Da, pentru ca desi l-au citit pe Le Bon si pe Toffler l-au uitat pe Malraux: “Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor”.

Va cer scuze pentru simplificarea abrupta si absoluta dar pe langa dragoste si bani, adica suflet si  pragmatism, omul mai are nevoie de ceva, de echilibru. Si la echilibru se poate ajunge intr-un singur fel, in opinia mea, prin educatie.

Iar aici e enorm de spus, toleranta, evolutie, rabdare, valori, principii, morala… e mult de vorbit despre educatie.

Cred ca vom progresa ca umanitate dar nu din punct de vedere tehnologic doar cand masele vor mai urca o treapta pe scara educatiei.

E doar o opinie, redata pe scurt si pe alocuri frugal dar timpul trece oricum si masa sau elita, alb sau negru, ortodox sau musulman, intr-un final toti au parte de acelasi final, cel putin pana cand cineva nu va inventa elixirul vietii vesnice si atunci devii constient ca important este drumul. Catre ce? Asta sta in puterea fiecarui individ, cand devii constient ca nu poti avea totul poti decide ce e cu adevarat important, si nu sunt multe 🙂

 

 

cand soarele rasare noaptea…

Rauri care trec. Ape care vin. In fiecare dimineata soarele iese dintre nori si uneori rasare noaptea. E intotdeauna aici chiar daca uneori nu-l vedem.

Beau a doua cafea in timp ce astept satul sa se trezeasca. Ma asteapta o zi lunga dar parca as mai lenevi putin.

Motorul asteapta linistit in fata portii dar dincolo de linistea lui il simt nerabdator. Parca ma intreaba: “Hai odata! Cand plecam?”  Unde? imi vine sa-i raspund. Ia-o usor baiete 🙂 Inca nu plecam nicaieri. Mai ai rabdare! Asculta vantul intre timp, mai lasa-l sa cante. Va veni si clipa aceea! Pana atunci bucura-te de soare iar eu intre timp o sa mai sorb o gura din cafea. A doua:)

“Te gandesti la iarna si la munti” imi reproseaza el mut. “Asa e” ii raspund eu tot in gand si adaug apoi cu voce tare: pana la iarna mai e mult si pana atunci mai avem multe de facut, in primul rand sa sarutam marea.

Undeva intr-o departare apropiata se aude trecand un tren. Ma simt undeva la tara in vacanta. De fapt sunt la tara. Zambesc si mai rulez o tigara in timp ce imi mai trec o mie de ganduri prin cap pe care eu incerc sa le alung si ele insista sa tot intre inapoi care pe unde poate.

Timpul trece oricum imi spun, va fi timp si de voi dar nu acum…

E aproape 9 si as da un semn vecinului meu. Sa-l intreb daca bem o cafea si daca are un strop de lapte. Stau la tara dupa cum spuneam dar nu e nicio turma de vaci in satul asta modern cu gaze, asfalt si “apa curenta”. Doar grau, rapita, o balta cu rate salbatice si din cand in cand, trenuri.

Ascult vantul cum zboara fara graba printre ramurile caisului si imi tin in frau nerabdarea. A mea sau a motorului ma intreb, caci uneori suntem amandoi una. Mi-e foame insa si asta ma va face curand sa ma urnesc din loc.

Sa visezi, sa-ti doresti, sa speri, sa traiesti, sa zambesti, sa iubesti, sa daruiesti, sa te bucuri de fiecare clipa, asta e viata… si da, uneori, soarele rasare noaptea 🙂