…cand

Cand te intreaba cineva ce iubesti,  la ce te gandesti? Cate lucruri iti vin in minte deodata? Cate lucruri te fac sa zambesti si cate ganduri ti se ingramadesc si vor sa iti iasa deodata pe gura?  Cu siguranta mai intai de toate e unul singur, ala e primul si e mereu cu tine.  E mereu primul, cu el incepi si tot cu el inchei chiar daca uneori  nici nu-l conceptualizezi.  Pur si simplu de cele mai multe ori doar il simti si atat.  Dar nu e vorba de asta acum, poate alta data :)… poate nu!

Eu as raspunde: viata, oamenii frumosi, soarele, marea, motorul, prietenii vechi, vinul bun, copii cand zambesc, Roxette, somnul, cafeaua dimineata in zori, pizza… si ar mai fi o lista lunga…

Lucrurile frumoase si simple iti vin cel mai repede in minte si e firesc sa fie asa.  Cautam prin natura noastra lucrurile care ne fac fericiti, indepartam de noi lucrurile care ne dor sau ne indepartam de ele. Pana aici e corect si firesc. Uneori insa trebuie sa le infrunti si pe cele care dor si uneori, uneori dincolo de ele se intampla sa descoperi exact ce nu te asteptai:) ceva care sa te faca sa zambesti, ceva care sa te faca multumit, implinit.

Nimic nu vine usor si poate e firesc sa vina asa pentru ca asa ajungi sa pretuiesti totul mai mult.

In viata cred ca ramai doar cu oamenii pe care i-ai cunoscut si locurile pe care le-ai vazut. Si daca stai si numeri ori de cate ori ai ras si ori de cate ori te-ai infuriat si daca primele dati sunt mai multe, atunci e bine! Inseamna ca datile cand ai reusit sa te trezesti sau sa te ridici au fost mai multe decat cele in care ai cazut.

Cateodata, timpul isi face timp pentru tine si te invita la o cafea. La o cafea in zori de zi, cand nici nu te-ai trezit bine sau la un pahar de vin, asa, mai pe seara cand ceilalti s-au dus deja la culcare. Si atunci ele vin. Amintirile. Oamenii pe care i-ai cunoscut si locurile pe unde ai umblat. In rest doar le simti, in momentele acelea le gandesti.

Te asezi si stai de vorba cu timpul si cu ele.  Le scoti din cutia lor din pod, te uiti cu rabdare la fiecare din ele, uneori zambesti alteori  zambesti mai putin. Apoi le dai drumul… si te duci sa te culci. Uneori le dai drumul de tot… sau cel putin asa crezi… Important e sa zambesti inainte sa o faci asa incat in zori dupa cafea sa zambesti din nou si sa iei viata in plin 🙂

Cu timpul, timpul insusi se aseaza din ce in ce mai rar la masa cu tine pentru ca trebuie sa isi faca timp si pentru altii iar tu ai oricum alta treaba de facut si cand le zambesti mult celor de langa tine sau tie insuti, nu prea ai timp de amintiri. Ele insa traiesc cu tine, prind forma si devin tot mai prezente sau mai sterse in functie de ce drum apuci si de ce intalnesti. Dar intr-o zi memoria revine si timpul iar se aseaza la masa cu tine. Si atunci e bine sa  ai mai multe lucruri pentru care sa zambesti.

 

aseara am plecat cu alta…

Mi-a iesit in drum. Ea. N-am cautat-o. Era frumoasa si svelta si tacuta dar statea singura intr-un colt. Parea sa n-aiba nevoie de nimeni si nici macar nu fuma o tigara. Ce-i drept nici nu prea avea cum 🙂 M-am rugat destul de mult de ea pana sa o fac sa plece cu mine. La un moment dat nici nu credeam ca o sa reusesc… Intr-un final am pornit.

La inceput mi-era usor teama, eram, as spune, chiar usor nervos. Am fost stresat o buna bucata de drum si nu prea imi gaseam cuvintele. M-am oprit la semafor si i-am aruncat o ocheada. Apoi am incercat sa o mangai usor. Bine ca nu m-a pocnit 🙂

Am trecut de Arcul de Triumf si la intrarea in Baneasa i-am dat sprint. Simteam vantul in fata, soseaua se intindea in fata noastra la fel si noaptea.

Ne-am oprit la un moment dat sa fumam o tigara. Eu. Ea ce-i drept nici nu prea avea cum:) Am zis apoi sa mergem spre casa si n-a mai vrut. S-a oprit acolo si n-a mai vrut sa plece. N-a mai vrut! M-am rugat, m-am invartit  cautand o solutie care nu venea…

Imi venea sa-mi smulg parul din cap si ce-i drept, nici eu nu prea aveam cum 🙂

Intr-un final am convins-o 🙂 Nici eu nu stiu cum, caci in tot timpul asta m-am rugat, am urlat in surdina, am disperat.

Acasa. Acasa a ramas in fata portii pana dimineata.  Nu a vrut sa intre. Nicicum.  Am intrat. Am fumat tigara dupa tigara si m-am imbatat dintr-o bere.  Am dormit fara vise si m-am trezit tarziu.  Am baut doua cafele repede si am luat-o de la capat. Adica am rugat-o sa mergem si a mers. A mers mai usor desi sincer ma asteptam sa dureze mai mult.

Pe drum ne-am facut de cap. Eram noi doi. Singuri. Noi, drumul, campul si padurea.  Era nervoasa dar cu bun simt. Cu flacari dar tandra iar in oras  a fost un spectacol. Toti intorceau capul dupa ea dar nu apucau sa o zareasca pentru ca fugeam, fugeam  dupa ziua motiunii.

Diseara cand plec o sa trec sa o salut. E la fel de frumoasa si svelta, la fel de tacuta si de enigmatica.  O sa o salut si atat. Daca o sa o mai gasesc, daca nu, alta data…

P.S.

Pentru cei ce n-au inteles deja e vorba de un SV650 modelul nou, cu o mica problema la contact, cheia, butucul ce mai conteaza, bine ca n-am dormit in parcare si ca n-am ratat ziua motiunii ca domnul Grindeanu

Oameni si lupi…

De multe ori nu e nicio diferenta intre noi si caini sau lupi.  Uneori imi vine sa cred ca nu e niciuna, ca pur si simplu doar suntem diferiti ca infatisare si mod de trai. Doar ca ei traiesc mai simplu si mai corect, mai cinstit.

Daca un caine e lovit  si spre ghinionul lui mai e si liderul haitei, toti ceilalti sar si il sfasie. Il fac bucati iar daca e vorba de lupi, la final il si mananca. Daca un om e lovit, daca ceva in viata l-a pus la pamant, ceilalti sar si-l lovesc, care cum poate, in cap, in genunchi, in coaste.  Reactie de haita frustrata i-as spune. Macar nu-l mananca. Macar atat…

Sunt putini, putini oamenii care nu doar isi spun oameni ci se si comporta in consecinta. Care incearca sa te ridice, care iti intind o mana atat cat pot si care nici nu iti cer ceva in schimb. Mai mult, nu pun intrebari, doar sunt acolo! Sunt rari! Sunt rari dar exista.

Sunt un fel de lupi solitari care musca doar ca sa se apere si in general vaneaza pe cont propriu. Vaneaza pentru ei si cuibul lor si atat si nu iau parte la carnagii inutile. Asta pentru ca sunt constienti. Pentru ca sunt constienti de instinctele lor si au puterea sa se stapaneasca.  Acolo, ei trec bariera intre animale si oameni. Pentru ca sunt treji! Si sunt putini.

Uneori poti sa faci o alegere. Se cheama putere si se cheama vointa. E ceea ce de secole se cheama liberul arbitru, un termen pe care  filozofii incearca sa-l explice in fel si chip dar pe care nu-l poti intelege decat atunci cand esti pus sa alegi si alegi.  Cand esti treaz si alegi sa fii treaz. Cand te duci dupa ce-ti doresti.

Omul e singurul animal care vaneaza si ucide din placere.  Aici e inferior oricarui lup sau caine.  Animalele ucid doar ca sa manance sau ca sa se apere si atat. In schimb, poate decide, si o poate face dincolo de instinct, se cheama ratiune si aici e superior. Si mai e capabil de ceva si mai puternic si mai ales pretios, de dragoste dincolo de instinct.

Ganditori, medici, analisti, filozofi, scriitori sau oameni simpli cauta acelasi raspuns.  Cat e instinct, cat e ratiune, cat e altceva? Unii il cauta toata viata si nu-l gasesc niciodata. Unii il gasesc atunci cand e prea tarziu. Altii il poarta toata viata cu ei si nu au niciodata nevoie sa-l caute pentru ca deja il stiu.  E simplu, e banal de simplu. Doar isi urmeaza inima iar inima le arata calea.

Cei care il cauta si nu il gasesc fac parte din haita frustrata care il sfasie pe cel cazut la pamant. O fac pentru pentru ca n-au nicio putere in ei, doar copiaza  actele si gesturile celorlati. Ingana ragusit muzica pe care o canta altii, altii care la randul lor nici ei nu stiu prea bine ce fac doar repeta un ritm gol si lipsit de sens pe care l-au preluat din mers in incercarea de a umple golul din ei.

Cei care il cauta si il gasesc uneori, ataca impreuna cu haita, fura o ciosvarta si se ascund undeva sa o roada in liniste.  Apoi vin dupa alta si daca nu mai gasesc nimic de ros, se retrag iar intr-un colt si cauta raspunsul. Uneori il gasesc si cata vreme il tin minte, vaneaza singuri si nu musca din cei cazuti la pamant.

Sunt cei care il stiu, care l-au descoperit in inima lor si care vaneaza singuri. O fac pentru ei si cuibul lor. Merg si cu haita uneori, atunci cand n-au incotro dar si atunci o fac pentru ca au inteles ca sa faci compromisuri e o arta si mai ales ca trebuie sa aiba un sens, adica sa-si apere cuibul. Acestia insa nu musca niciodata pe cei cazuti la pamant si daca nu pot sa infrunte haita care ii obliga sa ia parte la macel, atunci fug. Fug dar nu musca din cei cazuti la pamant.

Oricine poate fi cazut la pamant doar ca nu tinem prea des minte asta. Ni se intampla mai des sau mai rar sa cadem la pamant, dar si mai rar tinem minte sa nu muscam din cei cazuti.

Putem face parte din haita sau putem fi lupi solitari dar toti cautam acelasi lucru. Adesea il cautam in altii sau oriunde altundeva decat acolo unde trebuie. Si apoi ne miram ca nu-l gasim.

Lupul solitar insa nu e si nu a fost niciodata un lup singuratic. Are cuibul lui si e cel important lucru pentru el. E solitar insa prin lipsa apartenentei la haita. E solitar prin aceea ca nu cauta golul din altii ca sa umple golul din el. Are curajul sa priveasca in el. Isi vede slabiciunile si le pune la treaba. Se bazeaza mai mult pe ele decat pe calitati. Atunci cand ceilalti vor ataca siguri de ei, el va sti cand si cum sa o faca si nu va da gres.

Da uneori lupii lupi sunt mai buni decat oamenii, pentru ca stiu ce vor: sa manance si sa se apere, specia si-o conserva din instinct. Tu stii asta si stii cum poti sa traiesti cu ei. Lupii oameni, aceia din primele doua categorii, sunt mai periculosi pentru ca de fapt nu stiu ce vor si nu stii niciodata cand or sa te atace. Ultima categorie in schimb nu te va musca niciodata daca nu te atingi de ei si de cuibul lor.

Fiecare alege pentru el ce fel de lup vrea sa fie dar in caz ca vrea sa fie un solitar trebuie sa-si asume ca nu va fi niciodata in mod constant un lider de haita. Poate din cand in cand atunci si daca situatia o va cere si mai ales lui i se va potrivi.

Liderul haitei ajunge invariabil intr-un final sa fie unul din cei cazuti la pamant pentru ca haita nu are valori, nici scop, nici sens. Membrii ei urmeaza un drum fara discernamant, sunt impinsi din spate de altii ca ei si urmeaza un lider pe care in subconstient il urasc si caruia ii doresc sa ii ia locul crezand ca o sa le fie mai bine, crezand ca acestuia ii e mai bine. Liderul haitei e condamnat sa ajunga intr-o zi la pamant. Uneori chiar e constient de asta dar n-are puterea sa se opreasca, sa priveasca in el. Ii e prea frica sa fie un solitar.  Asa ca el continua pe acelasi drum. Cand cade la pamant, la inceput sa ridica si o ia de la capat dar atata vreme cat haita va fi mai importanta decat cuibul lui, va trai ziua cand nu se va mai ridica de la pamant.  Si va fi ultima.  Poate va sti chiar si asta dar nu-i va mai folosi la nimic.

Sunt unii care au puterea sa o faca, care atunci cand se ridica  aleg sa fie solitari… Aceia insa sunt putini…

P.S. cand nu stii ce fel de lup ai de a face, intreaba-l daca-i place marea…cum lamureste asta intrebarea?

Simplu 🙂  Revin..

 

 

 

Din nou pe un colt de pervaz… miercuri, 16 aprilie 2014

din nou pe un colt de pervaz… e trecut de martie si au mai trecut 7 ani. Inca e zapada in munti iar orasul zace plictisit sub ploaie. Am chef de un vin vechi, de un foc bun de lemne si o tigara, poate pe un colt de pervaz si de data asta cu mai mult umor. E drept ca pentru asta ar trebui mai intai o omleta buna, zdravana as zice pentru ca am o foame de lup. Bine. Cand nu mi e mie foame?…revin

Destul cu filosofia…joi, 22 noiembrie 2012

Mai am vreo cateva zile si ma duc departe de lumea asta nebuna unde la tot pasul te trezesti in mijloculunei batalii politice “decisive”, o lume in care daca incerci sa fii impartial te trezesti imediat taxat ca fiind tributar unei tabere sau alteia. Sincer imi pare bine pentru ca m-am saturat de spectacolul ieftin oferit de politica romaneasca si de toate discursurile sforaitoare. Ne doare prea putin de ce ce au facut ai nostri la JO, de faptul ca si maine e o zi cu soare sau cu ploaie dar e o zi, ca sunt atatea lucruri minunate care se intampla langa noi si pe care ajungem sa le bagam prea putin in seama pentru ca unii vor cu orice pret sa isi impuna parerea lor. Ca sa parafrazez un coleg de breasla, in Occident nu vezi toata ziua bunaziua atatia politicieni rostogolindu-se la tv, mai au si alta ocupatie. La final avem o durata de viata medie de 60 de ani cu ceva noroc prinzi 70 si nu iei nimic cu tine. Tot ce iti ramane daca se poate spune asa sunt lucrurile bune pe care reusesti sa le faci, oamenii pe care-i cunosti si locurile pe care le-ai vazut, si cam atat! Restul e poveste sau nici macar atat. Poti fi doldora de Hobsbawn sau de Grigore Ureche, de Miller sau Sofocle, la final ramai cu soarele care vine pe deasupra muntilor si se rostogoleste in mare, cu o cafea bauta la racoarea brazilor sau cu o bere pe plaja din Vama. Razi mai mult, traieste mai liber, nu o faci decat o singura data! Si destul cu filosofia, hai noapte buna!

O tara de plictisiti joi, 22 noiembrie 2012

Trăim într-o ţară în care e la modă să fii plictisit. Stop! Nu îmi săriţi în cap! Statisticile îmi dau dreptate. Nu îmi spuneţi că în fiecare zi aveţi parte de o nouă provocare şi că în fiecare zi pisica vecinului vostru naşte un pisoi cu trei ochi. Nu pentru că nu v-aş crede ci pentru că dacă s-ar întîmpla asta aţi fi fără îndoială plictisiţi. Credeţi-mă, toţi suntem plictisiţi. Plictisiţi de guvernul care nu ne mai scoate ţara din criză, de criza care nu se mai termină, de sfârşitul verii care ne-a adus ploi lungi, de gigacaloria care se scumpeşte în fiecare an. Vă sună cunoscut? Şi nici măcar nu v-am prezentat rezultatele cercetărilor sociologice. Ei bine, cu toate acestea greşim şi asta pentru că în realitate nu avem niciun motiv să ne plictisim. Viaţa noastră este de fapt foarte variată, în trafic e plin de mitocani, internetul e plin de eleve sexy şi televiziunile de stenograme de la DNA plus nenumărate alte fenomene ce ţin mintea ocupată şi ne fac viatza amuzantă. A, şi vă rog, îndepartaţi-vă rictusul amar de pe faţă.

O zi si o noapte pe motoare…duminică, 11 noiembrie 2012

Ne-am hotărât să ieşim prin Centrul Vechi, aşa la o plimbare… era aproape 11 seara, am ajuns pe la Moeciul de Sus, din întâmplare… Până spre Buşteni uscat, după, întunericul s-a combinat cu ploaia. Prima curbă era să mă apropie un pic mai mult de Spitalul Floreasca decât de Predeal. Frigul era oricum un bonus aşa că i-am dat gaz mai departe. Râşnov. M-am bucurat mai mult decât aş fi crezut în secunda în care am zărit indicatorul. Serpentinele sunt visul oricărui motociclist (evident mai puţin al celor care umblă în geci abia scoase din ţiplă prin Centrul Vechi sau prin Romană), combinate cu o ploaie adecvată şi cu un întuneric pe care faza lungă se lupta  din greu să-l răpună, s-au dovedit a fi o combinaţie interesantă. Am mulţumit în gând Cerului pentru că nicio ursoiacă dornică de aventuri nocturne nu a ieşit la plimbare pe traseul nostru, probabil că nici urşilor nu  le place ploia, oare de asta nu se dau cu motocicleta? Bran. Câteva încercări cu aparatul de fotografiat pe o expunere  invers proporţională ca durată cu răbdarea tovarăşului de drum şi mai departe. Moeciu. Un vis. Un vis frumos. Adică chiar e frumos ca peisaj.( Mi-am dat seama de asta a doua zi dimineaţă) Noaptea însă, un drum abrupt  neasfaltat de 5 km a fost şi mai frumos. Mai era un drum la stânga, în lumina lunii şi a unui felinar anemic părea totuşi mai puţin înfricoşător decât cel pe care trebuia să urcăm noi, evident la dreapta. Dar aşa e în viaţă uneori trebuie să faci alegeri. Şi am ales. 5 km de urcuş în scăriţe cu prăpastia pe o parte, din când în când pe ambele :) . La un moment dat am realizat că am uitat să mă uit la kilometraj şi în concluzie nu ştiam cât mai avem de mers. Să îi spun şi tovarăşului de suferinţă? La ce bun? Parcă mai conta dacă o să îşi iasă din minţi acum sau mai încolo? În definitiv  totul arăta pete tot la fel. Puteam la fel de bine să fi ajuns, să fi trecut sau să fi fost încă departe. Lângă o biserică cocoţată pe o coastă de deal sau de munte (era noapte) ne-am oprit să sun un prieten. “Care biserică? Noi nu am trecut pe lângă nicio biserică!” Iată un răspuns care mi-a zgâriat un pic urechile. Încă un kilometru şi încă unul, şi în sfârşit luminiţa de la capătul tunelui, mai precis o lanternă care bătea Morse. Puteau fi şi foci din partea mea, important era că ajunsesem, ce mai conta că era dimineaţă? O bere, două, răsăritul… şi la culcare. Că aşa am ănvăţat în cei 7 ani de acasă, când soare răsare şi oamenii serioşi se culcă.  Care prin pat, care pe sub pat, care prin sacul de dormit. Dimineaţă. O ploaie liniştită şi deasă, tocmai bună să descreţească frunţile. O cafea, o ţigară şi în şa. Acum venea partea cea mai plăcută: 5 km de coborâre în pantă abruptă şi morciloasă. Tot ce îţi doreşti într-un singur loc. Peisajul magnific, drumul… nu l-aş fi făcut nici ziua pe lumină, doar cu un enduro sau cu un 4×4. De aici concluzia: noaptea toate femeile sunt frumoase. Vă rog să nu detectaţi vreo umbră de misoginism. Nu e cazul. Sau dacă da, am fost pedepsit destul. Am făcut baie aproape tot drumul, mai puţin în cască. E important să ai mintea uscată doar nu? De rest, un clasic DN1 de weekend. Coloana începea din Predeal şi s-a terminat undeva după Comarnic. Vă recomand să faceţi acest drum în weekend cu motocicleta. Cel puţin prietenii care au plecat cu maşina cu 30 de minute înaintea noastră au ajuns cu 4 ore după. Ploieşti. Soare, 27 de grade la soare 24 la umbră şi 19 pe motor. Bucureşti. La muncă aşa că nu mai are rost să vă plictisesc.

…luni, 5 noiembrie 2012

4 29’2” latitudine nordica, 26 5’37” longitudine estica: coordonatele ideale dupa o zi plina de evenimente, mai simplu acasa in pat. Locul bun sa reflectezi (dc mai ai vlaga) la minunile omniprezente ale contemporaneitatii si cel mai potrivit loc totodata pentru a le uita, pentru 8 ore, odata pe an 9 (asta daca nu faci pe taximetristul fix in acea noapte magnifica asa cum am patit eu ultima data). Dar e ok! Cu GPS sau nu coordonatele raman aceleasi si pentru 8 ore ma pot socoti pe deplin egalul lui Anteu. Somn usor

Dacă nu bate vântul fugi după soare… luni, 17 mai 2010

Se pot oare împlini visele? Ştiu că sună poate naiv sau chiar ciudat, cel puţin acum într-o lume care trăieşte de cele mai multe ori după secundar, dar se poate… Se mai spune că atunci când lucrurile merg bine, undeva, ceva, va merge prost. Poate, nu ştiu… Ştiu doar că la un moment dat renunţasem să mai sper sau să mai cred în altceva decât în vise, vise care teoretic nu puteau prinde niciodată o formă reală şi peste tot vedeam doar un dute-vino lipsit de sens impregnat din belşug cu superficialitate. Se poate … 🙂 trebuie doar să speri şi să nu te dai bătut niciodată, orice ar fi! Norii negri vin adesea fără să-i chemi dar la fel de bine vine şi vântul, sau, dacă se lasă aşteptat, e simplu: te urci pe motor şi fugi după soare… la mare 🙂
Mulţumesc …

child in time…duminică, 8 noiembrie 2009

Mă plictiseam şi nu prea la cursul de tehnică video, în timp ce proful ne vorbea de filtre şi alte lucruri minunate când a picat mesajul : “vrei sa vii la concertul lui Jon Lord ? Am o invitaţie şi pentru tine .” Da de o mie de ori da ! Mulţumesc Fifiiiiiiiii!!!!!!!!!!! Restul … Să descrii un concert Jon Lord e dincolo de cuvinte, e ca şi cum ai încerca să traduci notele prin litere …
Sala plină 2/3, mulţi la a doua tinereţe, mulţi la prima, semn bun … Filamornica de la Ruse excelent , poate că unii cunoscători ar putea comenta mai mult, sonorizarea ok cu mici scăpări , care din fericire au trecut neobservate în entuziasmul general, mai puţin de unele urechi fine (nu-mi aparţine nici una), luminile, singurul capitol slab după părerea mea şi cred că aici aş putea găsi destui susţinători. Ce era cel mai important însă a fost şi a fost peste ce îmi puteam închipui. Îmi amintesc doar că am ieşit “beţi” din sală, ne-am aşezat pe o canapea şi timp de câteva minute niciunul nu a scos niciun cuvânt, era prea mult. Am sudat două ţigări în timp ce schimbam impresii cu trupa de adoratori Jon Lord şi i-am privit pe membrii filarmonicii bulgăreşti cum se urcau încet şi modest în autocarul la fel de modest, simplu doar artişti, oameni simpli, oameni care trăiesc prin muzică, ies în evidenţă prin muzică, momentul lor de glorie e pe scenă şi cred că nimic nu se poate compara vreodată cu asta!Jon Lord un lord al rockului , rock simfonic, baroc, chitări electrice şi un toboşar de la mama lui …
şi peste toate astea Child In Time , de la primele acorduri, un singur gand, o singură respiraţie o sală întreagă, un moment de îngheţ temporal

 

The line that’s drawn between the good and bad
See the blind man shooting at the world
Bullets flying , taking tool
If you’ve been bad, Lord I bet you have
And you’ve not been hit by a flying lead
You’d better close your eyes
Bow your head
Wait for the ricochet ”