Cimitirul de vise 

  • Nu există animal mai perfectibil în   a-și călca semenul în picioare ca omul. Eventual cu zâmbetul pe buze și mai ales cu mâna pe inimă…
  • Pe undeva însă se strecoară o contradicție căreia nu reușesc să-i dau de cap: animalele nu mint, omul da.  Deci e omul un animal totuși? Pentru că în foarte multe situații se manifestă exact ca unul, inclusiv instinctul de supraviețuire e o trăsătură specifică oricărui animal.
  • Nu-mi plac excrocii dar dacă tot e să am de-a face cu ei, mărturisesc că îi prefer pe cei care o recunosc. Îi prefer oamenilor mici, care, dacă n-au ajuns niciodată să fie mari (și Doamne-ajută să n-apuce vreodată s-ajunga), atunci când soarta le scoate în fața pe unii mai mici decât ei, profită cu un grobianism  și cu un  cinism care întrece orice imaginație. Apoi îi vezi grohaind despre cât de buni, de avuți, de tari și mari sunt ei.
  • Câteodată nu mă pot opri să regret că duelul a fost interzis undeva pe la jumătatea secolului al 17-lea (forma de secol 19 este o glumă proastă care nu merită luată în discuție). Dacă ar fi fost în continuare “la modă”  am fi fost mai puțini dar mai buni. 
  • Relativizare cred că-i spune termenului care ne definește în vremurile astea. În felul ăsta poate exista dreptatea mea, dreptatea ta și uite așa fiecare are dreptate și ceea ce e cu adevărat important se pierde în noianul de puncte de vedere și abordări diferite.
  • Un om care de multe ori a adus zeci de mii de oameni la concertele lui scrisese versurile astea: I tried so hard / And got so far / But in the end / It doesn’t even matter / I had to fall to lose it all / But in the end/ It doesn’t even matter 
  • Și chiar că nu contează… Câtă vreme visele noastre se construiesc pe ruinele altora nu vor căpăta niciodată o realitate completă ci doar un compromis condiționat de circumstanțe. 
  • Lângă fiecare individ stau două oglinzi în permanență. Fiecare individ are două reflexii,  câte una pentru fiecare oglindă.  Dacă își ignoră una dintre reflexii nu înseamnă că cealaltă nu există. Important e ce reflexie alege sau alegi să vezi și în ce măsură. Balanța. Echilibrul dintre cele două e cheia… Altfel poți direct să te cazezi în cimitirul de vise sau să pleci prea devreme precum autorul versurilor de mai sus. Oamenii nu sunt buni sau răi ci și buni și răi. Important nu e sa apreciezi sau sa iubești o persoană pentru reflexia ei luminoasă ci să-i accepți părțile întunecate și s-o accepți sau după caz s-o iubești în continuare.
  • post scriptum: omul e un animal iar diferența între el și restul regnului animal o face conștiința. Conștiința de sine și conștiința în sens moral dar acest ultim sens “se bucură”, constat, în ultima vreme de tot mai multă relativizare.

Drum bun doi ochi albaștri…

Aripi de nori frânte în zbor. Prea devreme, prea crud și prea brutal. Nu poți găsi justificare unei morți la 30 de ani. E ciudat și… cumva sec… cinic. Un om viu care umblă, zâmbește și râde și care apoi devine un trup țeapăn și rece. Străin și  tăcut. Fără nicio legătură cu cel pe care-l știai. Doi ochi albaștri stinși acum și o voce caldă redusă la tăcere pentru totdeauna. Vor mai fi zile, vor mai fi nori, va mai răsări soarele, va mai cânta marea dar pentru ea nu. Drum bun. Drum bun printre florile pe care atât de mult le iubeai. Drum bun printre trandafirii tăi dragi.  Poate că e un dincolo. Poate există. Ai merita. Ai merita cumva să poți să zâmbești din nou. Atât de fragilă… Și tu. Și viața. Drum bun frumoasă fată cu ochi albaștri și vocea caldă. Drum bun…

Iran (sau despre lupi și oi)

Cândva, nu prea demult,  cineva mi-a spus că oamenii se împart în oi și lupi… 

Îmi aduc aminte că atunci pe moment m-am revoltat. Îmi suna a Vestul Sălbatic “Ucide sau ești ucis!” Ceva mai târziu, altcineva, în care aveam multă încredere, mi-a spus același lucru și atunci am simțit ca s-a rupt ceva în mine.

Sincer, de multe ori am fost la un pas să îmbrățișez această idee. De multe ori am simțit că nu mai pot și că la final totul se reduce la asta, la împărțirea în oameni și lupi. Obosit de zâmbete false oferite de circumstanță și sătul să mă întreb cine ce vrea cu adevărat și ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase, am fost de multe ori la un pas să îmbrățișez ideea asta seacă și așa zis realistă.

Am fost de multe ori la un pas să o adopt, dar ceva m-a oprit. De fiecare dată. Și acum, când mă uit in urmă imi vine sa râd. M-as fi simțit învins. Aș fi simțit că am pierdut lupta cu mine și că am încetat să mai cred în lucrurile în care am crezut.

Fără îndoială că e bine sa fii realist și uneori pragmatic dar când aud oameni rostind vorbele astea, îmi vine să-i întreb dacă nu văd paradoxul. Nu cred că pentru ca mie sa mi fie bine, altuia trebuie sa îi fie rău. Mi se rupe că de milioane de ani, milioane de oameni așa trăiesc. Cred că uneori putem alege, poate nu atât de des pe cât ne-am dori, dar să fim prieteni azi, dușmani mâine, și poimâine iar prieteni, cred că trebuie sa fii ori bolnav ori un nenorocit ipocrit. 

Ca să poți să ieși de sub umbrela asta de culoare alb-negru (oameni sau lupi), trebuie să începi sa înveți să spui nu. Altfel cobori treaptă cu treaptă și la un moment dat nici lup nu mai ești ci devii jigodie iar jigodiile care zâmbesc și tremură la vederea biciul se numesc hiene. Și ar fi jignitor pentru și lupi să îi pui pe aceeași treaptă.

La doi pași se aude soneria. Recreația s-a incheiat. Pe banca de vis a vis, două mămici discută despre tema la matematică. Copii se joacă, aleargă și râd iar curtea școlii e plină de glasul lor vesel. Pe jos, la doi pași de vocile lor, se întinde un covor de frunze galben-roșiatic din care se desprind petice încă verzi de iarbă. E cald, e liniște. E toamnă și un vânt călduț lenevește printre crengi. O doamnă în vârstă cu un cocker bătrân răstoarnă frunzele de zor, senini amândoi și fără niciun fel de grabă. Doi pași mai încolo doi bătrâni merg împreună ținându-se de mână. E un tablou pe care îl vezi rar. Atât de rar că mulți dintre noi am uitat ce înseamnă. Sunt amândoi subțirei și incovoiati dar merg împreună domol și calzi și fără să vreau,  auzind glasul școlarilor nepotoliti, încerc să mi-i imaginez tineri.

Imi vine să-l întreb pe “filosof”: Oare între cei doi bătrâni cine-i lup și cine-i oaie? Dacă “gândește” la fel, atunci chiar e trist…

Am uitat să iubim și sa dăruim încredere. E drept că e obositor când la tot pasul dai de oameni frustrați și nemulțumiți dar ideea că oamenii se împart în două: oameni și lupi, reprezintă o justificare pentru cei învinși. O justificare pentru cei care cred că stăpânesc viața dar de fapt nu sunt decât niște simpli sclavi pentru stăpânii lor: băncile, convenientele, compromisurile nejustificate. Te apleci, te apleci, te apleci. Faci compromisuri sperând că într-o zi va fi bine și de fapt constați că trebuia să spui de la început NU. 

Deși aparent este un film despre oi și lupi, le recomand “lupilor” 🙂 ultimul film al lui Mohammad Rasouluf. Nu pentru premiul de la Cannes, “lupii” preferă Hollywood-ul și McDonald’s,  ci pentru povestea din care dacă ar înțelege ceva, ar mai merita o șansă să-și recapete umanitatea.  Pentru simplitatea cu care prezintă nenorocirile pe care o oaie le îndură când nu vrea să fie lup.  Un regizor iranian care a luat la Cannes premiul pe care îl merita pe deplin. A luat este un fel de a spune pentru că “lupii” de la Teheran i-au interzis să părăsească țara, să mai toarne vreun film sau să mai scrie un scenariu. 

Dincolo de cadre și de naturalețea cu care acestea se leagă și curg, e vorba despre poveste. E povestea unei lumi o lume absurd de asemănătoare cu a noastră. E despre dragoste, orgoliu, durere, încăpățânare, trădare și speranță. E suprinzator să constați că dincolo de limbă, religie și poziționarea pe hartă, sufletul omului și nevoile lui sunt aceleași. Sau poate nu e deloc suprinzator dacă reușești sa te rupi de discursul ăsta îngust și mustind a egoism: “Oamenii se împart în două: lupi și oi!”  Indiferenți la suferința celuilalt, sau și mai rău, unii se hrănesc cu suferința altora și ăștia cred că sunt cei mai goi și mai mici. Când l-am văzut, tot ce m-am străduit să uit și să ignor, mi-a revenit instant în fața ochilor. Dar mi-a amintit că degeaba te faci că nu vezi, că dacă întorci capul, nu înseamnă că nu există răul dar conștientizarea lui nu poate reprezenta niciodată o justificare.

E toamnă. Și aici și în Iran. Dar dacă înăuntru e primăvară, atunci putem trăi oriunde fără a fi lupi și fără a umbla în turmă.

Cândva Hai (Hui) să pornim

Privesc picăturile de ploaie care se scurg încet pe geam. Vântul îndoaie mărul din fața casei mai mai să-i smulgă și ultimele frunze iar Hai Hui stă zgribulit sub husă întrebându-ma cu ce-a greșit să suporte așa o vreme. 

Cerul e plumburiu iar soarele s-a ascuns și el sub umbrelă. Nu-ți vine să lași afară nici măcar un câine 🙂 când asculți ploaia care răpaie nervos pe acoperiș.

Am chef de un drum. Unul lung, undeva în noapte spre necunoscut. Noi doi. Eu și Hai Hui. Undeva spre soare. Undeva la mare și apoi spre munți și apoi iar spre mare…

oameni și mere

Am în curte un măr.  Anul trecut a avut trei mere. Micuțe, firave, pierdute printre crengi. Zâmbeam cand le vedeam… Anul ăsta a fost plin. Plin! Plin pur și simplu. Crengile se aplecau, micuțe, subțiri dar încăpățânate să reziste.

Apă și soare și răbdare.  În rest nu i-am dat nimic…

Câteodată mă opresc și mă uit în jur. Câtă lume mică. Aleargă înnebuniți de parcă se termină zilele mâine. Frustrată. Nervoasă. Măcinată. Hrănită cu iluzii și cu like-uri. Disperată să consume și să adune. 

N-as muta mărul la niciunul dintre ei în curte. Ar fi în stare să-l umple cu steroizi. Sa producă mult, cât mai mult. Să fie!  Să aibă! L-ar consuma ca pe un chibrit și când s-ar usca, ar comenta în dulcele stil clasic, ba chiar ar fi în stare să îl înjure ca n-a fost bun de nimic. Păcat că așa procedează și unii oameni cu alți oameni.

Oamenii iți dau. Îți dau tot ce pot și tot ce au dacă ai răbdare, dacă știi să nu-i consumi. Dacă știi să le dai speranță, încredere și răbdare.

Cu toții facem greșeli, cu toții uităm, uneori prea des, cine suntem și de unde venim.

Tot ce e bun e bun doar acum, peste 5 minute e expirat, trecut, folosit, inutil. Sub pretextul trăiește clipa, uităm de multe ori de ce e cu adevărat important.  Ce vrem, ce ne dorim și ce ne face cu adevărat fericiți.
Am în curte un măr. Micuț. La anul o să se chinuie să facă și mai mult. Dar nu o să-l las.  Săptămâna viitoare o să-l curăț și la anul să facă atâta cât poate el. Ca să mai apuce un an și încă unul. O să mă învețe tata cum și poate într-o zi, o să-mi învăț și eu copilul și poate într-o altă zi o să-l învețe și el pe al lui. Cine știe. Poate, într-o zi… 🙂

Open your heart…


“Open your heart, let me hear you

Make up your mind, I want to hear you…”

Și acum motivele romantismului subit:

La ceas de seară (noapte), în drum spre casă, admirând farmecul străzilor pustii dar frumos luminate, mă răsfățam cu gândul la un pahar de vin și la un dush fierbinte. Brusc, de nicăieri, după un semafor trecut pe galben, un domn agent mă trage regulamentar pe dreapta și eu la fel de respectuos și regulamentar,  pe dreapta mă și opresc. 

“Bună seara, agent X de la Politia Y, vă rog să-mi prezentați documentele dumneavoastră”

Păi nu vi le prezint eu? îmi zic în gând, ușor amărât că mă prinde “Revelionul” pe drum..

Scot permisul, buletinul, asigurarea și talonul și le prezint politicos domnului în cauză.

“Pe ce culoare ați trecut la semafor? ”

Eu: pe galben!

“Ați trecut pe roșu!”

Eu: Pe galben, serios…

“Serios vă spun, ați trecut pe roșu și trebuie să vă rețin permisul.

Eu: Vă rog să mă credeți! Era galben! și în gând: roșu am văzut când m-ati oprit!

“Putem să verificăm dar vă rețin oricum permisul, e expirat!”

Nu se poate, am neinspiratia să continui. De când? 

“Din toamnă! Rămâneți aici vă rog!  

Și uite așa, la ceas de noapte, stau parcat cuminte pe dreapta și cu ochii în retrovizoare,  privind cu interes la domnul polițist care se îndepărta cu permisul meu, agale…

Calm,  îmi aprind prima țigară și încercând să nu par nervos,  îmi aprind foarte repede o a doua.  Mă uit către colegul domnului agent oprit la doi pași pe mine și spun, având inspirația să o fac doar în gând :), nu aveți și voi niște criminali periculoși de prins sau o domniță drăgăstoasă care să vă aștepte acasă?

Ei și  acu ce-mi rămâne de făcut? Îmi iau frumos bicicleta, cortul și sacul de dormit și mă duc la job. În 2-3 zile ajung 🙂 Mai un popas, mai un peisaj…

Renunț la a treia țigară încercând, repet, să nu par nervos, nu că aș avea motive… Acum pe bune: la urma urmei, ce nevoie ai de permis în prag de iarnă când stai la țară? 

Deschid net-ul, (bateria 4%), să caut să văd cât e amenda, cât ține dovada, ce acte, ce drumuri, unde și tot așa… Văd cât e amenda! Mă apucă tusea, închid repede telefonul, ca să salvez bateria nu de alta și deschid radioul: 

O melodie veche si dragă dar pe care de obicei o ascult la drum și nu pe dreapta 🙂 , răsună în boxe”  Europe – Open yor heart”. Și, cu privirea languros ațintită în  retrovizoare la domnul polițist care în mașina lui completează de zor procesul verbal, fredonez din toată inima: Open your heart, let me hear you. Make up your mind, I want to hear you… Versurile curg dar eu tot repet refrenul. Poate poate, doar doar… 🙂

Intr-un final îl văd pe domnul agent venind agale spre mine.  Dau mai încet volumul și străduindu-ma să nu mă bufneasca râsul, încerc să par serios (de obicei nu prea îmi iese). 

“Vă rețin permisul, amendă minimă pentru galben, minim de puncte pentru permis și dovadă 15 zile. Cred că o să vă faceți timp pentru vizita medicală și să vă scoateți un nou permis. Mențiuni?”

În gând doar:  vizita medicală nu se face și la cap nu? Că n-ar fi bine! Tot în gând: pot să-i fac o poză? Era primul meu permis și aș fi vrut să păstrez o amintire (e o poveste prea lungă de ce 🙂 ) și cu voce tare: Mulțumesc, nu am niciun fel de mențiuni și straduindu-ma să nu completez: de nu mă opreati, mai trecea o toamnă,  plus că poza era reușită 🙂

Iau actele, mai puțin permisul, salut respectuos pe domnul polițist care putea să mi tulbure grav seara și îmi continui drumul spre dush și paharul cu vin. Am început cu paharul :)))

Așadar, coada de la Pipera, here I come!Dar până una alta, mulțumesc că cumva…a ascultat-o și el 🙂

Cu marea deasupra

Cu capul pe spate privesc la marea de nori albi și groși ce plutește deasupra. Undeva în stânga, printre ramurile unei sălcii tinere, luna strălucește într-o pată de culoare albastru închis. Ici colo, alte pete de aceeași culoare sparg norii în bucăți care seamănă cu culoarea mării seara. 

Mi-e dor de ea. De marea mea dragă dar pe care am jurat că nu o s-o văd anul ăsta.  Și sper ca și ei sa îi fie dor, de mine, măcar pe jumătate din cât dor am eu de ea.

Hai Hui, în poartă, mă ceartă tăcut. “De ce n-ai vrut să o vedem anul ăsta? ”

Poate mergem la iarnă să o vedem Hai Hui. Poate! La iarnă când va fi înghețată și rece și vântul o să ne strângă puternic în brațe, o s-o vedem. O s-o ascultăm.

“De ce?” Întrebă prietenul meu, ca de obicei în gând. Ca să o putem visa îi răspund. Ca să poată să ne fie în continuare dor de ea. De ea și de cântecul valurilor ei, care, îți promit, va fi și la vară același!

“Nu te înțeleg” continuă prietenul meu din poartă. Nici eu, îi răspund tot în gând și continui să privesc cum fumul din țigară urcă leneș și se pierde încet în marea de nori de deasupra în timp ce mâna îmi alunecă spre paharul cu vin. 

Încă o gură, încă un fum…Și mă duc.

P.S.

Mai era o floare. Ultima. O floare albă. A căzut și ea. Ultima.

şi ieri va fi o zi

Când visele se transformă în furtuni şi furtunile în praf  e timpul să îţi aduci aminte de unde ai plecat şi încotro te îndrepţi.  Oriunde eşti sau oriunde te-ai duce, să fugi nu e o scăpare.

Timpul trece oricum şi doar într-un sens. Uneori te lupţi, te zbaţi şi într-un final înţelegi că a fost în zadar. Nu poţi convinge oamenii de ce nu vor să vadă sau să audă. E mai bine să îi laşi să descopere singuri. La urma urmei suntem diferiţi şi nu împărtăşim aceleaşi valori sau chiar dacă le împărtăşim, le vedem diferit. Nu îţi rămân prea multe de făcut. Strângi tot, pui pe foc, încui uşa şi pleci. Şi nu mai cauţi ziua de mâine. E deja aici aşa că doar faci pur şi simplu ce ai de făcut. De mai multe ori e mai important azi decât mâine.

 

 

Apa curge în sus doar noaptea

Un colț de umbră și întuneric în mijlocul orașului ce freamătă de viață la ceas de seară. Tineri și vârstnici deopotrivă se plimbă în sus și în jos și râd zgomotos la toate nimicurile de parcă viața începe și se termină azi.

Străzile sunt pline cu povești, cu vise, cu gânduri și speranțe împletite cu dorința de a trăi clipa și cu un refuz total că ziua de mâine ar putea aduce altceva decât soare pe un cer liniștit.

Într-un colț de umbră un bătrân stă retras la o masă. Stă singur și între timp apleacă o mână cu care mângâie un câine lățos de sub masă. Câinele e la fel de tăcut ca și bătrânul. Nu sunt prieteni. Abia s-au cunoscut. L-a găsit acolo, încolăcit sub masă, cu capul pe labe și cu ochii tăcuți. Lângă ei multe clădiri luminate în care oamenii intră la braț zâmbind și din care se aude răsunând muzică. Între ele e o ruină. Odată, demult, aici era un teatru. Undeva deasupra intrării se mai zăresc câteva litere șterse printre cărămizile dezgolite de tencuială. Prin ferestrele sparte demult câteva crengi răzbat în căutare de soare iar altele și-au făcut loc prin acoperișul prăbușit.

Bătrânul închide ochii și dintr-o dată din clădirea posomorâta se aud acordurile unui pian. Un pian negru ascuns în colțul din dreapta scenei lângă o masă de două persoane aproape lipită de draperia din catifea roșie. Și dintr-o dată clădirea veche se trezește la viață. Chelnerii foșnesc iute printre mese încărcați cu tăvi pline pe care pahare și sticle dansează într-un precar echilibru.  Înăuntru e plin până la refuz și cu greu ai mai putea găsi un loc, poate doar în picioare lângă bar. În foaier oamenii se înghesuie încontinuu și vocifereaza nemulțumiți în timp ce patronul, un bărbat între două vârste, scund gras și cu un început de chelie, încearcă disperat să le explice că s-au vândut toate biletele și nu mai e niciun loc liber. Nici măcar în picioare.  Piesa stă să înceapă dar afară, lângă intrare, doi tineri trag amândoi din aceeași țigară neatenți la freamătul din jurul lor și parcă indiferenți la obsesia lor de a trăi dincolo de prezent.

Piesa a scris-o el. Pentru ea. Deja a vazut-o prin ochii ei. A vazut-o în fiecare seară când el scria și ea se apleca peste umărul lui. Tăcută, micuță, cu părul ei lung alunecând pe umărul dezgolit. Din când în când, el se oprea, o cuprindea în brațe și o săruta în timp ce ea îl certa în glumă că nu o va termina niciodată de scris dacă se va opri de fiecare dată când ea se apropie de el. Acum piesa e gata. Actorii vor intra pe scenă în câteva clipe după ce ultimele acorduri ale pianului negru se vor fi stins. Ochii lui sunt lipiți de chipul ei. Gândul ei zboară printre florile cireșului din curte. Sunt albe. Multe. Firave și puternice totodată la fel ca visele ei. El are doar unul. Ea.

Au trecut ani. Mulți. Sau poate puțini. E greu să-și dea seama. Ea s-a dus. S-a dus într-o dimineață spre prânz cu soare. S-a dus pe neașteptate. El era plecat. Doar timpul a rămas acolo. Și cireșul din curte.

Au trecut ani. Pentru ceilalți. Teatrul s-a închis. Scena a rămas goală iar în micul foaier nu se mai înghesuie nimeni. Nici pianul negru nu mai e. Au venit într-o zi doi muncitori, l-au încărcat într-un camion și au plecat. Masa de două persoane ascunsă de draperia din catifea roșie e goală. Silueta ei, așezată pe scaunul din fața lui, ușor aplecată spre el și cu bărbia sprijinită sub podul palmei stângi în timp ce îl privește zâmbind, mai trăiește doar în gândul lui.  A rămas doar el, în acel colț de umbră, la o masă de vis-a-vis de vechiul teatru, undeva peste stradă. 

O umbră rece. Întunecată. Desprinsă parcă din noaptea care se va așterne în curând peste oraș. În curând străzile se vor goli și pe trotuarele pietruite ale cartierului vechi nu vor mai răsuna pașii tinerilor care râd fără griji. La masa pierdută în colțul de umbră va rămâne doar el învăluit de fumul țigării din care trage din când în când în timp ce gândurile îi zboară înapoi la acea zi. Fumul plutește încet spre acoperiș și odată cu el și visele lui, măcinate de ani și frământări. Piesa s-a mai jucat o singură dată după ce ea a plecat. S-a dus să o vadă. În același loc, la masa de lângă pian. Acum, în paharul cu vin de pe masă, plutește uitarea. 

Vor pleca rând pe rând toți. El nu. Încă nu. La ce bun să se grăbească? Acasă îl așteaptă un vraf de cărți neterminate lăsate pe un colț de noptieră la umbra patului care așteaptă o altă mână să le răsfoiască. Un vraf de cărți și o fotografie veche peste… O oboseală lentă și un soi de tristețe înghețată par să plutească deasupra. 

Într-o zi va încuia casa și va pleca. După ea. Va rămâne cireșul. Și florile lui albe. An după an. Și visele ei multe. Puternice și firave. Vor alerga printre flori. Și undeva printre ele, încă unul. Căci el a avut doar unul. Ea. 

“Și la final nu va folosi la nimic!” Oare? :)

Admir oamenii care reușesc să treacă prin viață cu capul sus. Care se uită în urmă și nu găsesc prea multe motive să roșească. Care și-au primit din plin porția de dezamăgiri, durere și suferințe și reușesc să zâmbească din toată inima. Care au trecut peste frustrări și greutăți, uneori plângând dar de cele mai multe ori zâmbind dar nu din nepăsare. Care nu se cred superiori nimănui și singurii pe care încearcă necontenit să-i depășească sunt ei înșiși.

Riduri au mulți și cei mai mulți păstrează un rictus amar în colțul gurii pentru că viața i-a lovit în fel și chip. Unii au reușit să îl șteargă. Au găsit puterea să spere, să ierte, să iubească, să construiască și să meargă mereu mai departe fără a fi egoiști.  Fără a privi înapoi cu regret sau cu mânie. Fără ură și fără patimă în priviri dar în același timp fără indiferență, fără aroganță și fără falsitate. Fără a mătura noapte de noapte icoanele ci încercând să lase câte una pe drum. Sunt puțini. Mă bucur să cunosc câțiva. Sunt puțini dar există și sunt norocos să-i cunosc.

Sunt oameni care au reușit să treacă peste obstacole fără să judece și fără să condamne și mai ales să nu reducă sub semnul nulității tot.

Sunt oamenii care nu spun niciodată când la un anumit punct trag o linie: “și la final nu va folosi la nimic!” Și mai ales nu o fac din resemnare ci pentru că au mai mult de oferit decât au nevoie să primească. Și când o fac, când oferă, o fac în liniște pentru ca știu pe pielea lor că binele nu face zgomot iar zgomotul nu face nimic bun.

Pe unul dintre rafturi stau aliniate vreo opt zece cărți. Sunt scrise de un om care a cunoscut din plin frământările vieții. Foamea, mânia, bucuria, trădarea și tristețea. Care a simțit oțelul rece la tâmplă în timp ce  privea neputincios la umilința soției și copilei în timp ce mulți care i-au simțit binefacerile i-au întors spatele. Care a stat intre ziduri așteptând în principiu un singur drum. A purtat o pereche de pantofi toată școala, i-au croit cămăși din cămășile lor vechi surorile mai mari, și-a îngropat părinții și frații și a luminat casele a mii de oameni.  A învins încă o dată și încă o dată soarta, l-a înfruntat pe stăpânul necontestat de atunci al țării ăsteia și când s-a dus, s-a dus ca un fulger dar fără să încline capul și doar cu ochii în gând spre nepoți. Mereu spre înainte! Acum se odihnește într-un colț din Bărăganul lui drag deși tot neamul nostru a trăit pe deal sau la munte 🙂 și când mă încearcă ecoul vorbelor “și nu va folosi la nimic”  îmi aduc aminte de el și îl rog în gândul meu să mă ierte.  Oamenii au numit un loc după numele lui si alții și-au botezat copii. Eu mi-l aduc aminte purtându-mă prin păduri sau ascunzându-mă cu orele în biblioteca lui uriașă 🙂

Uneori mi-e un dor cumplit de el, de vorbele lui bine gândite, de tandrețea lui aspră. Îi văd însă ochii serioși dar atât de calzi și plini de zâmbet cum puțini am văzut și zâmbesc și eu și singurul regret e că nu i-am spus niciodată “Tată” deși ar fi meritat-o din plin. 

Era unul dintre ei. Și mai sunt. Și vor mai fi. Atâta vreme cât oamenii se vor uita înapoi cu mai puțină mânie și înainte cu mai mult suflet.

P.S. 

Undeva pe malurile Senei se aude câteodată un clavecin. Și sunt convins că îl aude și el. Câteodată 🙂